Istoria are tendinta sa se repete. Ieri, dupa ce-si cumpara medicamentele, o pacienta se schimba la fata brusc si zice: “Vai, ce-am ametit!”. O asezam pe scaun si constatam ca starea i se degradeaza cu fiecare clipa. Chemam salvarea! zicem. Vai de mine, nu! Nu vreau la spital! Sotul meu e paralizat, l-am lasat in curte, in scaunul cu rotile, ce se-ntampla cu el? Nu vreau la spital! Mi-e rau, mi-e rau!

Dupa doua minute, cand a inceput sa se planga de dureri in piept si ca nu-si mai simte mainile, am sunat totusi la salvare. Si-am sunat si a doua oara, pentru ca intre timp femeia cazuse de pe scaun si a avut si oarece contractii musculare cu aspect foarte ciudat. Si-a venit si salvarea, intr-un final. M-am mirat ca venea fara sirena, deci, in mijlocul bulevardului, cautand sa intoarca pe linia continua, nu i-a dat nici naiba prioritate. Coboara din masina un sofer tiganos si-un asistent barbos. Care asistent ia pulsul femeii cu doua degete si incepe s-o intrebe: Va stiti cu probleme cardiace? -Nmmuhhuuuhhuu!-deja nu mai putea articula cum trebuie cuvintele, biata. Unde va doare, aici? Si-i apasa sternul cu doua degete, de nu va imaginati cum a tipat, ne-am ingrozit toate.

Dupa inca vreo doua minute de dat din colt in colt pe langa ea (timp in care din geanta s-a scos doar stetoscopul si intr-un final si tensiometrul) se hotarasc s-o duca la masina: PUTETI SA MERGETI?. Ne-am revoltat toate: Cum sa mearga, domnule, daca a cazut de pe scaun??? Nu vedeti cum tine mainile, cum tremura toata?. Soferul: Aduceti un scaun, s-o sprijinim sa se ridice! Ne-am uitat la el ca la alta aratare, ceea ce i-a adus in cap o idee: Stati, ca o luam cu scaunul nostru!. Si aduce scaunul cu rotile. O ridicam cu chiu cu vai si o scot la masina. Unde, va jur ca nu mint, au apucat-o pur si simplu de o mana si un picior, cum apuci un pui de-o aripa, cautand s-o ridice in masina. In momentul in care ingrijitoarea aproape ca a tipat la ei: Aveti grija, ca o scapati!!! si-au dat seama ca prin minune ca au targa in masina si au reusit in sfarsit s-o urce.

Stiti ca nu imi sta in fire sa-mi dau cu parerea relativ la munca altora. Mai ales in cazuri legate de urgente nu ma apuc sa comentez, pentru ca nu sunt in masura sa apreciez cat de urgenta era urgenta noastra. Chiar nu ma pricep, poate noi, agitate cum eram, am dat problemei femeii o amploare mai mare decat avea de fapt. Poate facuse doar un atac de panica si noi am zis ca face infarct. Altceva m-a deranjat: n-am vazut caldura la oamenii aceia, n-am vazut grija, n-am vazut dorinta de a o linisti. N-am vazut respect pentru demnitatea ei, n-am vazut mila. N-am vazut nici ecusoane, iar cand una din colege a intrebat soferul: Cine-i domnul? i s-a raspuns tepos: Cine sa fie? Domnu’ asistent!

Mi-a venit sa plang de nervi si neputinta, dar m-am inchinat si-am zis ca macar e bine ca ajunge la spital. La trei ore dupa incident ne suna fiica pacientei (o sunasem de pe telefonul ei, sa o astepte la spital) si ne spune ca ne roaga ca, daca suna cumva sotul femeii pe telefonul ei sa nu cumva sa spunem ce s-a intamplat. Ca inca nu poate ajunge sa-i ia lucrurile de la farmacie, pentru ca sunt tot in UPU, ca i s-a facut doar o injectie, ca n-o vazuse nici un doctor (N-am chef s-o vad acum!) si ca era in aceeasi stare.

Asa ca da, e usor sa mori cu zile. Iti trebuie doar grija netarmurita a semenilor tai.

Citeste