Crisia.net - Blog de farmacista

Eforturile noastre au fost in zadar. Batranica de luni dimineata s-a prapadit la spital, in zorii zilei de marti. N-a putut trece peste primele 24 de ore, care sunt critice. Avea 72 de ani. Macar a avut noroc ca nu s-a stins singura in casa, nestiuta de nimeni. Dumnezeu s-o ierte.

Atat a durat.
A intrat in farmacie zambitoare, scunduta, firava, imbracata cu un pardesiu gri, cu o bascuta bej cu ac de palarie asortat si cu niste ochelari fumurii. Pe la 75-80 de ani.
- Buna ziua, aveti Nutrof? Cat costa? si-mi arata cutia, scoasa dintr-o sacosa de panza in care mai avea portofelul.
- Da, e 39 de lei.
- Dati-mi o cutie si o cutie de Simvacard, zice si-o vad dintr-o data ca se sprijina de ghiseu, aproape dand cu capul in geam.
- Ce faceti, va e rau?
- Nuuu, am ametit un pic….
- Stati sa va aduc un scaun. Ori aveti diabet? zic, asezand-o.
- Nu, am avut o data glicemia 160, dar nu am tratament.
- Tensiune, ceva?
- Da, zice, ca iau Simvacard si Ramiran. Niciodata n-am patit asa ceva! Cred ca-i din cauza ca am plecat nemancata de acasa si am baut o cafea cam tare, sa stiti!
- Aoleu, pai cu tensiune si beti cafele tari? Ia ziceti, ce va mai dau?
- Pai dati-mi Nutrof si ziceti-mi cat face cu Simvacardul, ca sa vad daca ma incadrez in bani, zice si da sa scoata din portofel o hartie de 100. Numai ca-i scapa portofelul din mana stanga, care n-o mai prea asculta. Se apleaca dupa el pana sa schitez eu gestul sa i-l ridic si cade de pe scaun!
- Vai de mine! Chiar va e rau, asta nu-i ameteala! Chem ingrijitoarea s-o ridicam de jos, timp in care ea repeta : “Extraordinar! N-am mai patit asa ceva, credeti-ma!”
- Stati, ca oricui i se poate intampla sa i se faca rau, nu-i o nenorocire. Numai ca gandul zicea “ba e cam nenorocire!” in timp ce ochii-mi observau cu groaza cum mana stanga si piciorul stang erau imobile. “Asta-i AVC!!!”
- Trebuie negresit sa va vada un doctor, nu va las sa plecati. La ce medic de familie sunteti?
- La dr. Stoica. Lasati-ma sa-mi revin cateva clipe si ma duc direct la dansul (4 strazi mai incolo)…
- Nici vorba de asa ceva! Nu va speriati, stati linistita, o sa chem salvarea. Stati cu cineva acasa, este cineva pe care sa anuntam?
- Nu, locuiesc singura (si ne da adresa), am un baiat, dar nu vreau sa-l sunati, e bolnav de inima, se sperie!
- Ok, linistiti-va, luati un pic de apa, imediat vine doctorul.
Sun la 112, explic problema. “Va dau la Salvare imediat!” si aud un ton scurt. Ma pregateam sa povestesc din nou, cand aud o alta voce: “Chiar in farmacie i s-a facut rau?” “Da, este hipertensiva”. “Cum se numeste?”. “Stati sa vad daca poate sa-mi spuna”. Si-mi spune saraca, cu gura incepand usor sa se strambe si vorbind din ce in ce mai greu. “Trimitem imediat masina, iesiti la usa farmaciei sa va vedem”.
In cele mai lungi 3 minute din viata mea a venit si Salvarea. Babuta repeta necontenit, dar din ce in ce mai nedeslusit : “Este nemaipomenit! Niciodata nu mi s-a intamplat asa ceva! Cum se poate sa ma fac de ras in asa hal?” O privire a asistentei, doua intrebari si confirmarea: “E clar AVC! Dar nu pot sa-i administrez nimic aici, trebuie s-o urcam in masina!” Si o urca, soferul impreuna cu doi politisti comunitari, care nu stiu de unde au aparut, si pleaca Salvarea, lasandu-ne pe toate tremurand si pe mine cu crunte amintiri din trecutul nu foarte indepartat.
Toata ziua ne-am intrebat: Ce sanse avea daca i se facea rau acasa? N-ar fi chemat Salvarea si nici pe altcineva. Ce se va intampla oare cu ea? Va scapa? Desi partea stanga devenise inerta a fost tot timpul constienta si nu a vomitat, nu a spus nici o clipa ca o doare capul sau altceva. Este in mainile lui Dumnezeu. Asa cum suntem toti.