Crisia.net - Blog de farmacista

Cine stie, face; cine nu stie, conduce; iar cine nu face si nici nu conduce… ii invata pe ceilalti ce ar fi de facut si cum trebuie sa conduca Murphy.

Inainte de orice, Paul, iti multumesc! Esti o specie rara!

Luni dimineata, pe la 6,30, in microbuzul ce ma ducea la farmacie, m-am trezit cu un gol in stomac. Ce m-am apucat, sa fac, maiculita?!? mi-am zis, si m-a cuprins chiar tracul despre care-i ziceam lui FFD ca nu-l am. Chiar sunt eu aia care sa-i invete pe altii? Daca ma intreaba ceva si nu stiu sa raspund? Daca ma trezesc cu un singur elev la curs? Daca…. dar mi-a trecut repede.

Luni dupa amiaza, dupa cateva rataciri prin jurul scolii (nu stiam pe unde sa intru, ca n-am fost in stare sa ajung si eu pe acolo, macar in recunoastere), am ajuns transpirata toata in sala care gazduia…. ta-ra-ra-ram!!!… trei elevi! Buni si-atati, mi-am zis, si-am purces! Am vorbit, am explicat, am scris la tabla, dupa 10 minute au mai aparut trei, si-am realizat ca uitasem sa ma prezint, ca doar o gafa trebuia sa fac si eu.

Mi-a placut! Si lor de mine! Stati, insa, sa ma vad saptamana viitoare, ca trecem la miezul tare si amarui al materiei!

Tot cu Andreea incepem. Dupa:
-Stii, Tia, am ghiozdan cu Hanah Montana, caiete cu HM, penar cu HM, pix cu HM, coperte la carti si caiete cu HM, tricou, colanti, toate cu HM!
-Cred ca numai pantofii si chiloteii cu HM iti lipsesc!
-Hihihi, Tia, ce glumeata esti!
imi zice:
-Stii, Tia, o colega de-a mea, pe nume Alexandra, are abonament la taxi!

Si stiti ce? Nu ma mira. Face si asta parte din industria cresterii copiilor. Ati observat? In fiecare zi, cu 10 minute inainte sa sune de iesire, incepe forfota in jurul scolilor: incep sa vina masini, taxiuri, mamici, tatici, bunici, matusi, bone se aduna sa astepte copiii.

Suntem oare noi prea protectori? Ce s-a schimbat de nu mai putem lasa copiii singuri pe strada sau in casa? Banuiesc ca nici strada nu mai e la fel, nici copiii nu mai sunt cum eram noi. Desigur, sunt mult mai multe pericole pe strada. Mai multe masini, mai multi oameni rai, mai multe lucruri care-ar putea sa-i distraga. Pe de alta parte si copiii sunt mult mai energici, mai putin naivi, mai curiosi si mai porniti sa-si satisfaca aceasta curiozitate.

Am mai spus-o, sunt si eu un copil crescut cu cheia de gat. Nu-mi mai amintesc cum arata ghiozdanul meu din clasa a doua, dar stiu ca plecam de acasa, aveam grija sa incui bine usa, traversam o strada foarte circulata si ajungeam la scoala dupa vreo jumatate de kilometru de mers, coborand un deal. Dupa ce ne intorceam de la scoala eram singuri pana la 4 cand veneau ai nostri. Mai pierdeam vremea cu joaca, faceam si destule tampenii, dar n-am facut niciodata dezastre. Aruncam cu cartofi de la balcon, dar nu ne-am aplecat niciodata peste balustrada sa ne rupem gatul cazand. Stiam sa aprind aragazul, dar nu am dat foc la casa.

Astazi putini copii mai cresc cu cheia de gat. Pe Andreea, desi sta la 300 de metri de scoala, mi-ar fi frica s-o las sa vina singura acasa. Iar de stat singura acasa inca nici nu se pune problema. Nu sunt sigura ca si-ar aminti sa incuie usa, ca n-ar da drumul la straini in casa (de curand a fost certata tare ca se repede sa raspunda la interfon, bineinteles ca ea-l vede ca o jucarie cu butoane, nu?), ca n-ar cadea de la geam (are o fascinatie pentru inaltime, de multe ori ne-a speriat cu ce debita pe tema asta). Mai apoi, in mod sigur n-ar face nici o lectie, ar sta cu ochii pironiti, unde altundeva, decat la Hannah Montana. Si n-ar manca nimic. Asa ca, pana mai capatam ceva “minti-n cap”, inca mai merge unsa industria de crescut copilul.

P.S. In fiecare zi vad la scoala si cateva tiganci, unele cu fuste, care-si asteapta puradeii sa iasa de la ore. Cateva observatii: e grozav ca-i dau la scoala, dar din pacate observ si la Andreea ca se pune foarte mare accent pe ce lucreaza parintii cu ei acasa. Cu tiganusii cine lucreaza? Ce sanse au sa tina pasul? Voiam sa zic ca am ajuns rau tare daca nici tiganii n-au nadejde sa-si lase puradeii sa vina de la scoala singuri. Am mai reflectat nitel insa si m-am razgandit, nu mai zic.

Multe discutii zilele astea referitor la sistemul de invatamant. Incep sa ma indoiesc ca noi am fost generatia de sacrificiu, saracii elevi din zilele noastre vad ca sunt supusi cu mult mai multor schimbari. La noi a fost simplu: stiam ce ne asteapta la sfarsitul unui ciclu scolar atunci cand il incepeam. Stiam ce examene avem de dat, deci la ce trebuie sa ne pregatim. Timpurile noastre dau impresia unei asemenea debandade, incat incep sa-mi dau seama de ce motivatia elevilor de a invata devine din ce in ce mai anemica.

Sunt multe de aratat cu degetul si multe de blamat in ceea ce priveste invatamantul. Toti au cate o parte de vina, toti factorii implicati: elevi, parinti, profesori, minister. Era mai bine “pe vremea noastra”? N-as putea spune. Poate ca da, avand in vedere faptul ca sistemul acela invechit a scos in viata generatii de oameni corecti, constiinciosi, dornici de a se realiza. Poate ca nu, gandindu-ne la programele incarcate, la lipsa de materiale didactice, la numarul mare de ore.

As putea insa sa spun de ce e nevoie mare in sistem: de profesori cu vocatie. De oameni pasionati sa predea, sa vada mintile elevilor inflorind in mainile lor. De oameni precum cumnata mea, care preda romana intr-o scoala dintr-un sat, unde se lupta cu primarul nu pentru salarii mai mari, ci pentru reparatii la usi/ferestre/toaleta, pentru materiale didactice, pentru asigurarea transportului elevilor. Si care este multumita ca, din putinii elevi pe care i-a avut la a opta, doi au luat noua la capacitate numai pe munca de la clasa.

Sau de oameni ca Octavian Ghergheli. Care vrea sa transforme matematica din durere in placere. Care vrea sa te ajute sa intelegi care-i locul ei in viata ta si de ce e necesar sa stii mai mult decat 1+1 si 2×2. El imi aduce aminte de dirigintele nostru din liceu, care era in stare sa-ti explice un exercitiu de mai multe ori, pe mai multe cai, cu o rabdare iesita din comun, pana se asigura ca pricepusei. Octavian Ghergheli e un pasionat, o dovedeste si site-ul lui, pe care te las sa-l parcurgi, tu, elevule din Bucuresti, pentru care matematica e o pacoste sau o dragoste. Si daca nu esti din Bucuresti vorbeste cu Octavian, poate gasiti voi o solutie. Hai, incearca, nu te doare! Meditatii la matematica intr-o noua prezentare!