Crisia.net - Blog de farmacista

Istoria are tendinta sa se repete. Ieri, dupa ce-si cumpara medicamentele, o pacienta se schimba la fata brusc si zice: “Vai, ce-am ametit!”. O asezam pe scaun si constatam ca starea i se degradeaza cu fiecare clipa. Chemam salvarea! zicem. Vai de mine, nu! Nu vreau la spital! Sotul meu e paralizat, l-am lasat in curte, in scaunul cu rotile, ce se-ntampla cu el? Nu vreau la spital! Mi-e rau, mi-e rau!

Dupa doua minute, cand a inceput sa se planga de dureri in piept si ca nu-si mai simte mainile, am sunat totusi la salvare. Si-am sunat si a doua oara, pentru ca intre timp femeia cazuse de pe scaun si a avut si oarece contractii musculare cu aspect foarte ciudat. Si-a venit si salvarea, intr-un final. M-am mirat ca venea fara sirena, deci, in mijlocul bulevardului, cautand sa intoarca pe linia continua, nu i-a dat nici naiba prioritate. Coboara din masina un sofer tiganos si-un asistent barbos. Care asistent ia pulsul femeii cu doua degete si incepe s-o intrebe: Va stiti cu probleme cardiace? -Nmmuhhuuuhhuu!-deja nu mai putea articula cum trebuie cuvintele, biata. Unde va doare, aici? Si-i apasa sternul cu doua degete, de nu va imaginati cum a tipat, ne-am ingrozit toate.

Dupa inca vreo doua minute de dat din colt in colt pe langa ea (timp in care din geanta s-a scos doar stetoscopul si intr-un final si tensiometrul) se hotarasc s-o duca la masina: PUTETI SA MERGETI?. Ne-am revoltat toate: Cum sa mearga, domnule, daca a cazut de pe scaun??? Nu vedeti cum tine mainile, cum tremura toata?. Soferul: Aduceti un scaun, s-o sprijinim sa se ridice! Ne-am uitat la el ca la alta aratare, ceea ce i-a adus in cap o idee: Stati, ca o luam cu scaunul nostru!. Si aduce scaunul cu rotile. O ridicam cu chiu cu vai si o scot la masina. Unde, va jur ca nu mint, au apucat-o pur si simplu de o mana si un picior, cum apuci un pui de-o aripa, cautand s-o ridice in masina. In momentul in care ingrijitoarea aproape ca a tipat la ei: Aveti grija, ca o scapati!!! si-au dat seama ca prin minune ca au targa in masina si au reusit in sfarsit s-o urce.

Stiti ca nu imi sta in fire sa-mi dau cu parerea relativ la munca altora. Mai ales in cazuri legate de urgente nu ma apuc sa comentez, pentru ca nu sunt in masura sa apreciez cat de urgenta era urgenta noastra. Chiar nu ma pricep, poate noi, agitate cum eram, am dat problemei femeii o amploare mai mare decat avea de fapt. Poate facuse doar un atac de panica si noi am zis ca face infarct. Altceva m-a deranjat: n-am vazut caldura la oamenii aceia, n-am vazut grija, n-am vazut dorinta de a o linisti. N-am vazut respect pentru demnitatea ei, n-am vazut mila. N-am vazut nici ecusoane, iar cand una din colege a intrebat soferul: Cine-i domnul? i s-a raspuns tepos: Cine sa fie? Domnu’ asistent!

Mi-a venit sa plang de nervi si neputinta, dar m-am inchinat si-am zis ca macar e bine ca ajunge la spital. La trei ore dupa incident ne suna fiica pacientei (o sunasem de pe telefonul ei, sa o astepte la spital) si ne spune ca ne roaga ca, daca suna cumva sotul femeii pe telefonul ei sa nu cumva sa spunem ce s-a intamplat. Ca inca nu poate ajunge sa-i ia lucrurile de la farmacie, pentru ca sunt tot in UPU, ca i s-a facut doar o injectie, ca n-o vazuse nici un doctor (N-am chef s-o vad acum!) si ca era in aceeasi stare.

Asa ca da, e usor sa mori cu zile. Iti trebuie doar grija netarmurita a semenilor tai.

Atat a durat.
A intrat in farmacie zambitoare, scunduta, firava, imbracata cu un pardesiu gri, cu o bascuta bej cu ac de palarie asortat si cu niste ochelari fumurii. Pe la 75-80 de ani.
- Buna ziua, aveti Nutrof? Cat costa? si-mi arata cutia, scoasa dintr-o sacosa de panza in care mai avea portofelul.
- Da, e 39 de lei.
- Dati-mi o cutie si o cutie de Simvacard, zice si-o vad dintr-o data ca se sprijina de ghiseu, aproape dand cu capul in geam.
- Ce faceti, va e rau?
- Nuuu, am ametit un pic….
- Stati sa va aduc un scaun. Ori aveti diabet? zic, asezand-o.
- Nu, am avut o data glicemia 160, dar nu am tratament.
- Tensiune, ceva?
- Da, zice, ca iau Simvacard si Ramiran. Niciodata n-am patit asa ceva! Cred ca-i din cauza ca am plecat nemancata de acasa si am baut o cafea cam tare, sa stiti!
- Aoleu, pai cu tensiune si beti cafele tari? Ia ziceti, ce va mai dau?
- Pai dati-mi Nutrof si ziceti-mi cat face cu Simvacardul, ca sa vad daca ma incadrez in bani, zice si da sa scoata din portofel o hartie de 100. Numai ca-i scapa portofelul din mana stanga, care n-o mai prea asculta. Se apleaca dupa el pana sa schitez eu gestul sa i-l ridic si cade de pe scaun!
- Vai de mine! Chiar va e rau, asta nu-i ameteala! Chem ingrijitoarea s-o ridicam de jos, timp in care ea repeta : “Extraordinar! N-am mai patit asa ceva, credeti-ma!”
- Stati, ca oricui i se poate intampla sa i se faca rau, nu-i o nenorocire. Numai ca gandul zicea “ba e cam nenorocire!” in timp ce ochii-mi observau cu groaza cum mana stanga si piciorul stang erau imobile. “Asta-i AVC!!!”
- Trebuie negresit sa va vada un doctor, nu va las sa plecati. La ce medic de familie sunteti?
- La dr. Stoica. Lasati-ma sa-mi revin cateva clipe si ma duc direct la dansul (4 strazi mai incolo)…
- Nici vorba de asa ceva! Nu va speriati, stati linistita, o sa chem salvarea. Stati cu cineva acasa, este cineva pe care sa anuntam?
- Nu, locuiesc singura (si ne da adresa), am un baiat, dar nu vreau sa-l sunati, e bolnav de inima, se sperie!
- Ok, linistiti-va, luati un pic de apa, imediat vine doctorul.
Sun la 112, explic problema. “Va dau la Salvare imediat!” si aud un ton scurt. Ma pregateam sa povestesc din nou, cand aud o alta voce: “Chiar in farmacie i s-a facut rau?” “Da, este hipertensiva”. “Cum se numeste?”. “Stati sa vad daca poate sa-mi spuna”. Si-mi spune saraca, cu gura incepand usor sa se strambe si vorbind din ce in ce mai greu. “Trimitem imediat masina, iesiti la usa farmaciei sa va vedem”.
In cele mai lungi 3 minute din viata mea a venit si Salvarea. Babuta repeta necontenit, dar din ce in ce mai nedeslusit : “Este nemaipomenit! Niciodata nu mi s-a intamplat asa ceva! Cum se poate sa ma fac de ras in asa hal?” O privire a asistentei, doua intrebari si confirmarea: “E clar AVC! Dar nu pot sa-i administrez nimic aici, trebuie s-o urcam in masina!” Si o urca, soferul impreuna cu doi politisti comunitari, care nu stiu de unde au aparut, si pleaca Salvarea, lasandu-ne pe toate tremurand si pe mine cu crunte amintiri din trecutul nu foarte indepartat.
Toata ziua ne-am intrebat: Ce sanse avea daca i se facea rau acasa? N-ar fi chemat Salvarea si nici pe altcineva. Ce se va intampla oare cu ea? Va scapa? Desi partea stanga devenise inerta a fost tot timpul constienta si nu a vomitat, nu a spus nici o clipa ca o doare capul sau altceva. Este in mainile lui Dumnezeu. Asa cum suntem toti.