În intimitatea secolului 19, o carte de Ioana Parvulescu pe care v-o recomand cu căldură (alături de surorile sale Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi Întoarcere în secolul 21), o carte în care fiecare rând citit îţi dezvăluie imensul efort de documentare făcut de către autoare, o carte care reconstituie peisajul secolului “pictându-l” împrejurul unor personalităţi din literatura şi politica vremii (ale căror jurnale şi epistole sunt o parte din sursele documentare) îmi pune la îndemână următorul citat:
Vasile Alecsandri, care ştie să vadă lucrurile şi ca român şi ca străin, pentru că zăboveşte îndeajuns la Paris ca să aibă la întoarcere ochi franţuzeşti, face, în aceeaşi perioadă, aceeaşi observaţie: “În ţara noastră lucrurile bune nu se fac decât pe jumătate şi s-ar zice că românul are groază de a duce la bun sfârşit ceea ce întreprinde cu entuziasm.”
Tot Alecsandri descrie într-o scrisoare cum biserica de la Mircesti a ars din vina preotului, se pare beţiv. Biserica arde cu tot ce-i în ea, “cu şoareci, broaşte şi şerpi”, fără ca vreun sătean să sară în ajutor. Erau prea ocupaţi să facă schimb de anecdote “foarte puţin ortodoxe” despre preot.
Îl vedem pe Alexandru Golescu care caută să amenajeze izvorul de la Călimăneşti şi de unde porneşte cu sprijinul Primăriei şi cu 50 de muncitori în scurt timp ajunge să muncească singur-singurel.
Îl vedem pe Carol Davilla luptând să pună la punct un sistem sanitar şi un sistem de învăţământ sanitar scop în care este prezent personal şi fără pauza peste tot unde era necesar pentru ca lucrurile să nu lâncezească.
Îl vedem şi pe Pake Protopopescu încearcand să modernizeze Bucureştiul şi, pentru a realiza bulevardul (din care o parte îi poartă azi numele), trebuind să stea pe capul muncitorilor zi de zi, fără răgaz. Lucrări de pavare a străzilor contractate cu Primăria, la care caietul de sarcini zicea “strat de nisip de 10cm şi pietre cu colţurile ascuţite în jos”, dar la care stratul de nisip se punea de 2cm şi pietrele stăteau cu partea colţuroasă în sus se găseau încă din secolul acela.
Cu străzi fetide, condiţii igienice precare, şarlatani şi hoţi, corupţie, lipsa unei funcţionale organizări instituţionale, lene, trafic de influenţa (“lanţul slăbiciunilor”), preocupare ferventă pentru bârfă, lipsa de apreciere a valorilor am reuşit să trăim cel puţin 150 de ani, fără să avem prea multe dureri de cap sau prea însemnate strângeri de conştiinţă. Exemplele date de unii super-oameni n-au servit la nimic. Hăhăiala cu mâna la gură continuă şi-n ziua de azi. Aşa că răspunsul la întrebarea lui Dojo e NU! România, cu românii ei cu tot, nu vrea să se schimbe sau să fie schimbată. Se simte bine aşa cum e, mulţumim de întrebare.
Citeste