Sunt o meduza. Parca nu mai am maini, picioarele parca sunt moi si subtiri-dar ma dor calcaiele de le urc pe pereti la propriu-, iar creierul este in stare de jeleu. Este a opta zi de lucru la noua farmacie. Mi-e somn de-mi cad ochii in gura, dar nu ma las, trebuie sa insir aici cateva impresii gelatinoase.
Ma laudam cu punctualitatea mea legendara. Am reusit sa intarzii de trei ori intr-o saptamana, n-am habar cum. Numai ca asta e ceva asa, subtire, aspectul cel mai putin relevant. Am ramas mult de tot in urma in ultimii ani. Medicamente cu care n-am avut tangenta pana acum au dat navala peste mine cand inca nici nu invatasem bine pe unde sa le caut in dulapuri. Anumite tipuri de retete pe care nu le-am intalnit pana acum (caci n-am avut pacienti) s-au ingramadit si ele repede sub nasul meu, care se incretea tot mai tare a mirare. Ritmul in care se prepara magistrale (“preparatele” prescrise de medici) si elaborari (“retetele” standard: apa oxigenata, rivanolul, alcoolul si talcul mentolat, etc.) este aproape industrial. In fiecare zi vin intre 20 si 40 de magistrale, unele formule nu le-am mai preparat din timpul facultatii si s-au grabit tare sa dispara in cotloane nestiute ale mintii mele. Trebuie sa iau lanterna si sa ma apuc sa dau paianjenii la o parte de pe vechile si ingalbenitele recepte. Sau sa fur din nou meseria de la farmacistele care asta fac zi de zi, cred ca asta-i o varianta mai buna.
Tracul de incepator combinat cu emotia de a “presta” in fata maestrilor, ca sa zic asa, si-au spus cuvantul din nou in ceea ce ma priveste: n-a trecut nici o zi macar in care sa nu fi facut vreo tampenie. Ma bucuram ca am scutit-o pe sefa de a face NIR-uri la un teanc de facturi, a doua zi am aflat ca am gresit preturile pe vreo trei dintre ele, desi mi se explicase ce era de facut. M-am bucurat ca am facut potiune pentru colici, macar din asta sa fie facuta mai multa, ca se vinde, a doua zi am constatat ca gresisem etichetele. Sa mai zic? Nu mai zic, ca mi-e rusine si mi-e groaza si mie de prostiile de care poate inca nici nu-mi dau seama.
In acest moment zac sub forma de afis sub avalansa de informatii in dezordine care m-a coplesit saptamana asta. Dar stiti ceva? In sufletul meu ma bucur. Pentru ca, intr-un mod aproape inexplicabil pentru mine, se pare ca sunt folositoare. Cu tot cu natangiile mele sunt de ajutor. Cu toate lipsurile mele mai reusesc sa usurez munca celorlalti. Iar asta nu-i putin lucru si ma ajuta sa ma obisnuiesc cu noul inceput. Care nu-i deloc usor, desi credeam intr-un timp ca n-ar fi o problema pentru mine. Oare la ce varsta noile inceputuri incep sa devina mai mult corvoade decat provocari? Poate ca n-am atins-o inca. Oare cand incepi sa te blazezi si renunti sa mai evoluezi? Probabil ca in momentul in care nu-ti mai doresti nimic in plus. Iar eu am facut greseala asta la un moment dat. Iata insa ca Dumnezeu are grija totdeauna sa ne dea cate un bobarnac care sa ne aduca pe calea cea buna, desi e mai grea.

Citeste