Citeam zilele trecute in Adevarul de seara ca o locuitoare a orasului se plangea de cainii din parcarea din spatele blocului meu. Ca nu mai poate trece prin parcare, ca astia latra, trag de haine, etc.

Nu mica mi-e mirarea cand, la doua zile distanta, vad in parcare masina de la hingheri. Nu ma miram de cat de prompti au fost in interventie (desi acum doi ani a trebuit sa cautam pile la Primarie ca sa ne trimita masina sa ia un catel care musca deja) ci de insusi faptul ca au venit, pentru ca eu stiam ca nu se mai aduna cainii de pe strazi, pentru ca adapostul e plin si sa-i eutanasieze n-aveau voie. Spre marea mea multumire, hingherii au evoluat prin tot cartierul, starnind indignarea iubitorilor de animale de la toate scarile de bloc precum si nelipsitele discutii aprinse in parcare, intre vecini spumegand de furie pro sau contra.

La inca doua zile distanta mirarea mea a atins deja cote maxime: in parcare se plimba dimineata o vesela adunare de 8 (opt) bucati, spre groaza mea cu aspect de nunta! Tot aia de-i stiam, plus unii noi, tot la fel de nespalati, nedeparazitati si netratati de raia pe care si-o poarta cu entuziasm. Macar n-au muscat pe nimeni, dar cat vor continua sa ne trateze cu atata marinimie nu se stie. Asadar, pentru ce-om fi platit noi ziua aia de munca a hingherilor?

Citeste