Crisia.net - Blog de farmacista

Dacă treceai prin faţa liceului pedagogic din Buzău ieri pe la prânz ai fi fost convins că acolo are loc masacrul din Texas. Cel puţin! Urletele dezlănţuite care se îngrămădeau în atmosferă dădeau însă dovada că acolo avea loc doar festivitatea de terminare (cu adevărat l-au terminat!) a liceului de către clasele a doispea. Proaspeţii terminatori de liceu (că absolvenţi nu prea se pot numi, BAC-ul nefiind încă dat şi luat) au continuat apoi să răguşească urlând ca din gură de şarpe din maşini care s-au fâţâit toată ziua prin tot oraşul. Şi halimaiul continuă şi azi.

Uitându-te la ei poti sa zambesti ingaduitor sau sa te declari oripilat de zgomotul excesiv. Insa te gândeşti inevitabil cum erai tu pe vremea lor şi cum vor fi ei peste nişte ani. Unul poate va ajunge, după încă pe atâţi ani de şcoală, medic în Anglia sau Cehia. Altul va ajunge căpşunar prin Spania sau constructor în Israel. Una va ajunge manichiuristă după ce a încercat şi la Drept, şi la ASE şi la Chimie industrială. Alta va ajunge avocat celebru, cu procese răsunătoare. Unul va fi amăgit de unii şi va pleca în Italia sperând la un loc de muncă. Se va trezi dator cu mulţi euro şi pus la furat că să-şi acopere datoria. Una va termina o facultate şi repede va părăsi făbricuţa prăfuită în care a făcut practică învăţând bazele meseriei sale, ca să fie absorbită în maşina de spălat creieri a unei multinaţionale.

Te uiţi la ei cum se bucură că au parcurs o etapă, mai târâş, mai grăpiş, şi nu poţi să nu te gândeşti că nici n-au habar ce-i aşteaptă. N-au nici o idee despre ce înseamnă să munceşti ca să mănânci, cum să-ţi clădeşti o carieră, cum poţi să câştigi totul sau să pierzi totul într-o clipă. Nici n-au habar câte tâmpenii vor face neascultandu-şi părinţii sau supărându-se pe cei care le atrag atenţia că greşesc. Nu vor asculta, nu vor crede, nu se vor supune. Pe fiecare viaţa-l va lovi la un moment sau altul. Şi-atunci vor asculta, vor crede şi într-un final mai toţi se vor supune. Unii se vor ridica, alţii vor cădea iremediabil. La toate astea insa se vor gandi peste ani, uitandu-se la o maşină din care o mână de băieţi şi fete urlă de bucurie că au scapat de liceu.

Guess Who – Unu Altu

Later edit : Pentru ca Dono si-a adus si mi-a adus aminte de melodii din tinerete m-am chinuit nitel, dar in sfarsit am gasit-o: melodia care ne-a aprins toate petrecerile din anii de liceu. Cu drag, pentru voi, “doispe a”: SOMEBODY DANCE WITH ME (SAY YEEEEE, SAY OOOOO !!!)
In anul 1994 generatia de sacrificiu termina liceul. Complet atipic, dupa ce-au predat cheia scolii si clopotelul celor de a unspea, in loc sa cante “Ani de liceu” pe holurile liceului au cantat un cantecel aiurit : “Se daramaaaaaaa scoala meaaaaaa, ma uit la ea si-mi creste inimaaaaaa…”. Probabil c-am oripilat profesorii (caci am avut curaj sa cantam si-n cancelarie!), dar au zambit ingaduitor si ne-au lasat in pace. Stiau ca eram una din generatiile de exceptie ale liceului, liceu de provincie, insa recunoscut pentru numarul mare de reusiti in invatamantul superior si pentru numarul mare de reusiti in viata.
Week-end-ul trecut ne-am revazut, dupa 15 ani. O vreme ploioasa si rece nu ne-a impiedicat sa ne bucuram de fiecare nou venit. Emotionati pana la lacrimi ne-am imbratisat si-am povestit fiecare ce-am mai facut. Cu surprindere crescanda ne-am descoperit la fel ca in liceu, poate unii cu cateva kilograme in plus, poate altii cu cateva fire de par in minus. Cu aceeasi surprindere ne-am descoperit profesorii neschimbati, desi peste ei anii au lasat tribut mult mai greu.
Si, pentru cateva ore, am fost din nou liceeni, am fost din nou Molly, Isoscel, Gurita, Bobo, Nitril, Hercul, Mitzupflender, Benzenica, Cretu, Desu, Sumcai, Camila, Pinochio, Miezu, Johnny, Ciucalau, Botic si Tutu. Am ras, Doamne, cat am putut sa radem amintindu-ne atatea si atatea nazbatii: cum se bateau in ora Cretu si Nitril (bumbaceala continua si in ziua de azi), cum ne-am batut cu zapada in ora de fizica, cu tot cu profa, cum fumau baietii la “cambuza”, cum chiuleam plecand pe deal la bazin sau in parculetul de la gara, cum ne plictiseam de zor la rusa sau cum copiam la filozofie.
Si totusi, rebeli si plini de personalitate cum am fost, am reusit sa devenim medici, ingineri, economisti, juristi. Am reusit sa devenim OAMENI. Pentru ca niste OAMENI, profesorii nostri, nu ne-au lasat. Ne-au pisalogit pana s-a prins ceva de noi. Si n-o sa uitam poate nicidata cum statea dirigu si ne explica un exercitiu la mate de cate trei ori, pana pricepeam. Cum ne-a aratat profa ca fizica poate fi si frumoasa, si de inteles. Cum am invatat biologia din niste desene si scheme extraordinare, facute cu creta pe tabla de Cobra.
Cand te uiti la o casa nu vezi fundatia. Nu stii nimic despre ea, in afara faptului ca, daca n-ar exista, casa s-ar prabusi cu siguranta mai devreme sau mai tarziu. De curand am descoperit ca mi-e tare greu sa mai pun pe hartie formula glucozei. N-am mai folosit informatia, creierul a sters-o, incet incet. Daca insa nu as fi invatat chimia atat de bine n-as fi ajuns nicicand unde ma aflu. Asta e rostul educatiei de acasa si scolii: sa puna fundatia pe care se ridica personalitatea ta, pregatirea ta profesionala, VIATA ta. N-a fost adolescent care sa nu se intrebe cu naduf: “La ce naiba-mi foloseste sa invat toate prostiile astea!?!?”. Insa fiecare “prostie” din asta are rolul de a lega de ea ceva. Fara legaturile astea n-ai cum sa construiesti casa, sau, daca totusi o faci, n-are cum sa reziste multa vreme.
“Simt indrazneala sa m-avant in lume/ Durerea ei s-o port, si fericirea…”
Pot spune asta iar, dupa ce m-am intors in timp. Multumesc, Miezu si Gurita.
P.S. In poze e chiar liceul nostru, iar daca vreti sa ne vedeti dati click aici