Crisia.net - Blog de farmacista

Primul comentariu la articolul cu Măriile mi-a adus aminte de dublul standard şi de o discuţie pe care am purtat-o la un moment dat cu nişte colege. Eu eram oarecum revoltată de cele povestite de aparţinătorul unui pacient care, după ce i-a achiziţionat de la farmacia de spital tratamentul injectabil pentru cancer (că ştiţi că nu se mai eliberează prin farmaciile de circuit deschis) a fost întrebat cu zâmbet binevoitor:

– Cine îi face tratamentul?

– Păi nu ştiu, că acum are prima oară…

– Nu vi s-a dat carte de vizită? ( şi mă întrebam oare cine ar fi trebuit să dea cartea de vizită )

– Nu?!?

– Poftiţi aici o carte de vizită! (care conţinea datele de contact ale unei persoane de la un serviciu de îngrijiri la domiciliu).

Colegele nu s-au arătat la fel de nedumerite (to say the least) ca mine, considerând [...]

Pe această cale doresc să aduc călduroase urări de bine tuturor Măriilor şi Mărioarelor care astăzi şi-au serbat ziua onomastică într-o secţie de Cardiologie Terapie Intensivă (sau cum s-o numi). Sărbătorirea a fost una deosebită, chiar dacă a avut loc chiar în salonul în care câţiva pacienţi piuiau liniştiţi din aparatura de monitorizare. S-a băut desigur cafea (ceştile s-au amestecat liniştite pe pervaz cu cănile de ceai ale pacienţilor) şi s-au consumat prăjituri şi fursecuri, de pe farfurii împrăştiate artistic între stetoscop, tensiometru şi registrul de pe masă.

Un greţos La mulţi ani şi…. Doamne ajută! dacă nu ne omoară parul de plop, cu siguranţă ne face mai puternici fursecul de salon. Sănătate !

Orice asemănare cu personaje reale, să zicem din Spitalul Judeţean Buzău, nu este deloc întâmplătoare.

Cum ziceam, citind la Haolica despre cum şi-au luat diverşi permisul mi-am dat seama că n-am povestit niciodată cum am izbândit eu să-l capăt pe-al meu. Iată deci faptele, aşa cum s-au petrecut. Frate-meu, care are permis de la 18 ani şi treizeci de minute, a fost primul meu instructor. Zis şi făcut, ne urcăm în Dacia albaaastră şi hai la lecţii la capătul lui 19 în Piteşti, unde la momentul respectiv era o parcare suficient de mare pentru acest scop. Din păcate marea parcare avea şi un mare gard în care a fost cât pe ce să înfig maşina, ceea ce mi-a risipit orice dorinţă de a mai învăţa vreodată să conduc.

Până când anii trec, firma promite să mă sponsorizeze iar eu promit să mă apuc de şcoala de şoferi. Cu acelaşi instructor cu care a făcut Marius câteva ore înainte de examen, şi cu care şi-au luat permisul mai multe cunoştinţe ale noastre. Nici până în ziua de azi nu ştiu de ce instructorul meu a fost tot timpul convins că eu ştiu să conduc, deşi primul lucru pe care i l-am pus în prima lecţie a fost că n-am habar de nimic şi mi-e şi frică.

Prima lecţie, eh, o istorie! [...]

Bioritmul meu e sub pământ, pe undeva pe la miezul său magnetic. Dorm incredibil de prost, prin urmare ziua mă târâi ca un vierme irelevant, cu gânduri şi vorbe care nu se pot înşirui în propoziţii mai mari de 3 cuvinte. Zilele trecute chiar mi-au spus două persoane, una după alta, că arăt foarte obosită, iar asta nu cred că mi s-a mai întâmplat.

Deci ce să vă scriu? A! Cum merge experimentul cu părul! Nu prea bine. După cum bănuiam, a apărut efectul secundar pe care-l regăsesc la fiecare tratment: se îngraşă părul în 2 zile. Deci cred că-l voi folosi mult mai rar de acum înainte. Fără să mă înţelegeţi greşit: produsele sunt foarte bune. Părul nu mai cade în halul în care cădea. Dar trebuie foarte bine adaptate tipului de păr, iar gama Ultimete Repair mie nu mi se potriveşte. Aş recomanda-o oricărei persoane cu păr creţ sau sârmos şi uscat, care se înspica şi se rupe uşor la periat. Cu siguranţă face minuni, pentru că într-adevăr părul e mai uşor de pieptănat şi mai strălucitor. Dacă însă firul e subţire sau are tendinţa de îngrăşare produsele astea pur şi simplu nu se potrivesc.

Despre tatăl din articolul precedent pot să vă spun că este la Bucureşti, aleargă să obţină aprobare pentru operaţie la Paris, pentru că aici nu prea i s-au dat speranţe.

Mă mai lăsaţi vreo zi-două să-mi revin? Şi promit, că tot mi-a dat ideea vaca Hao, că vă povestesc cum am luat eu permisul.

Să fii un tată iubit, respectat, povestit, dorit. Trebuie să înveţi şi să reuşeşti multe. Să schimbi un scutec fără să-ţi pice părul din nas şi fără să dai ochi peste cap. Să-ţi hrăneşti odrasla fără să te enervezi că-i mai mult piure pe bavetă decât între gingiile-i fără dinţi. Să alergi după el prin toată casa după ce-a învăţat să meargă. Să rezişti unei crize de furie fără să-i cumperi maşinuţa pe care-o vrea, deşi ştie şi el că mai are 3 acasă la fel. Să fii lângă el în explorare fără să-l fereşti de orice muscă-n zbor.

Să faci cu el problemele la mate fără să te enervezi că n-are vedere-n spaţiu cum ai tu. Să te bucuri că a ales o facultate de vârf, chiar dacă nu e aia pe care ai fi ales-o tu pentru el. Să reuşeşti să porţi “acea discuţie” cu el fără să te simţi şi fără să-l faci să se simtă stânjenit. Să afli cine-i sunt prietenii şi ce hram poartă fără să-l faci de râs în faţa lor.

Nu-i uşor să fii tată. Trebuie să reuşeşti să treci peste multe. Peste prima distrugere, peste prima prostie, peste prima minciună, peste prima dezamăgire. Şi, într-un cumplit moment, să realizezi şi să trăieşti cu gândul că e posibil sa-i supravieţuiesti copilului tău. Copilului tău, pentru care ţi se umfla pieptul de mândrie, prin care aveai speranţe să trăieşti ce n-ai reuşit tu să trăieşti. Şi să nu poţi să faci ceva să pui lucrurile în ordinea lor firească, deşi ai avea putere să dărâmi cerul şi să-l cerţi pe Dumnezeu.

Nu-i uşor să fii tată…. Incercati sa va imaginati melodia cu versurile astea:

Mi-aduc aminte, tată, de parc-ar fi fost ieri

Şi ştiu acum, când mi-este dor, că totu-i trecător…..

Revolta unui tată disperat, înnebunit de neputinţă, revoltă la care sunt martor fără puteri prea mari de ajutor, a fost motivul tristeţii şi tăcerii mele de ceva timp încoace.