Cu ceva timp în urmă am împlinit o frumoasă cifră: 90. Nu sunt postări pe blog sau like-uri pe Facebook (ar fi fost chiar lame), sunt kilograme. Ştiu, nu vă vine a crede, dar vă spun eu, ca la Ripley’s: believe it! Cum în ultima vreme sfârşitul lumii vine în fiecare an și sateliţi cad în fiecare lună, cum cutremure te trezesc la 5 jumate dimineața, m-am gândit că e cazul să fac o schimbare. Și de vreo două săptămâni sunt la dietă. E acelaşi regim cu care în urmă cu 7 ani am reuşit să slăbesc 22 de kilograme în 3-4 săptămâni. Alte vremuri, alte condiţii, alt stres oxidativ.
Desigur, cum vă ştiu că nu sunteţi mulţumite de greutatea voastră, o să săriţi repede: ce faci, ce faci? Ei, n-o să vă spun! Reao, reao! zise publicul în delir, deci voi continua: n-o să vă spun decât că implică multă voința. Astăzi n-am să vă vorbesc despre regimuri de slăbit. Nu vorbim despre salate de varză sau grapefruit, despre dieta daneză sau Montignac. Nu numărăm puncte și nici calorii, nu cităm nici din doctorul Menci nici din Mihaela Bilic. Astăzi nu vorbim despre ce să faci când eşti la dietă ci despre ce să faci când cineva de lângă tine este la dietă. Aşadar: [...]
Dacă te-ai întrebat vreodată Ce iresponsabil ar face așa ceva? află că 3 din 4 apeluri la Serviciul de Urgențe 112 sunt false urgențe: 73% din totalul apelurilor înregistrate în perioada ianuarie-august 2011 sunt, practic, apeluri făcute în joacă sau accidental de către cei care sună, doar 27% sunt apeluri reale.
Campania “O viață poate depinde de tine”, realizată Asociația React și lansată săptămâna trecută are ca scop educarea publicului tânăr în vederea reducerii acelor cifre alarmante. Asta în special pentru că tinerii și adolescenții sunt cei care-și “dovedesc curajul” cu astfel de gesturi iresponsabile. Cum însă un simplu spot la Tv, scurt și cu existența efemeră nu poate îndeplini acest scop cu succes ne rămâne nouă sarcina de a continua această campanie.
Așadar, dacă ești părinte, frate mai mare sau prieten al unui astfel de tânăr explică-i că 112 nu-i linia fierbinte unde se alungă plictiseala. Spune-i că atunci când apare cu adevărat o urgență și-ar dori poate ca salvarea să vină cât mai repede și asta nu-i posibil dacă și alții ca el rețin atenția dispecerului cu apeluri despre false urgențe. Învață-l care sunt situațiile în care este absolut necesar să sune la 112, precum și informațiile pe care trebuie să le dea astfel încât apelul să fie luat în seamă (numele său, locul unde se află cât mai precis descris, natura urgenței cât mai clar explicată, să nu închidă până nu i se confirmă că o poate face). Și învață și învață-l cum să acorde primul ajutor în situații de urgență. Acum poți s-o faci având la îndemână informațiile de pe site-ul Salvez.ro, site-ul campaniei “O viață poate depinde de tine”. Vei găsi acolo filme care-ți arată detaliat cum trebuie să procedezi în cazul rănirilor, arsurilor, insolației, degerăturilor, electrocutării, fracturilor, stopului cardio-respirator.
Sunt momente în care diferența între viață și moarte o fac câteva minute și câteva gesturi bine făcute. Oricând o viață de om poate depinde de tine.
Campania este lansată de Asociația React și Vodafone, având ca parteneri Serviciul SMURD, Ministerul Sănătății, Serviciul de Transmisiuni Speciale, Serviciul 112. M-am implicat și eu în urma apelului lui Cristian Manafu.
- Într-o secundă a dispărut de lângă mine și nu ştiu unde s-a dus. Denis! Denis, unde eşti?!?
O privire în lungul farmaciei și:
- Denis! Ce cauţi acolo?!? Treci aici imediat!! Treci aici am spus!!! Doamnă, aduceţi-l dvs. vă rog, că nu cred că pot să intru…
Pesemne după miros Denis (aprox. 5 ani) ajunsese fix într-o anexă a farmaciei, de unde se uita la mami cu o privire de Nu mă iei prea repede de-aici! În fiecare mână ţinea câte o prăjitură, în timp ce-o molfăia de zor pe a treia. Cred că dacă nu-și dădea seama mami că nu mai e lângă ea îşi punea și-un pahar de suc.
Prinde tare bine să cunoşti o farmacistă. Poţi s-o suni ca să afli ce farmacie e de gardă, să întrebi de vreun preţ sau medicament, să ceri un sfat ca să ştii ce să ceri la altă farmacie, să găseşti o perfuzie, să iei o reţetă gratuită pe care n-o dă nimeni altcineva, lasă că mă ajută ea, nu se poate să mă lase! Nimeni nu sună farmacista s-o întrebe ce mai face şi dacă are nevoie de ceva, sau măcar de un timp s-o asculte cineva.
O ştiu de multă vreme, am şi lucrat o perioadă împreună. Am mai ţinut legătura după ce drumurile ni s-au despărţit pentru că mai sunam eu să întreb ce mai face, ce-i mai face copilul (ea făcea parte dintre oamenii pe care-i caut periodic doar ca să văd ce mai fac) … Şi ea mă suna: când avea nevoie de un medicament, când nu dădea nimeni compensat… M-a sunat disperată când în familie cineva era grav bolnav şi m-am străduit, între doi pacienţi şi o suspensie cu metronidazol şi sulf s-o liniştesc şi să-i dau curaj.
Am lăsat să treacă un timp de la tristul eveniment şi am căutat-o să văd ce mai face. Şi mai bine-mi vedeam de treabă, căci m-am trezit luată în bombeu, mi s-a răspuns în doi peri şi cu ţâfnă, de parcă eu aş fi fost printre vinovaţii de starea ei. Am continuat convorbirea, căutând să o fac să se simtă mai bine, dar fără vreun folos, chiar mi-a lăsat impresia clară c-o deranjez şi că de fapt nu sunt un umăr pe care să se plângă ci un sac de box în care se varsă refulări. Şi mi-am zis că n-o mai sun până nu mă sună ea. Au trecut vreo două săptămâni şi mi-a telefonat. “Mi-am zis că nu te-am mai sunat de multă vreme, ce mai faci?” Am aşteptat în zadar scuze pentru cum mi-a vorbit sau explicaţii (pe care eu mi le dădusem deja) cum că a fost din cauza stresului şi a necazurilor. Am căpătat în schimb o rugăminte, una cu mult mai mare decât de obicei. Şi-am refuzat. Poate că am greşit, nu ştiu, dar efectiv mi s-a luat să mă caute lumea doar când are nevoie. Chiar făceam socoteala cu Marius, după această întâmplare, că în afară de rudele foarte apropiate o singură persoană mă sună pur şi simplu ca să afle ce mai fac, fără să aibă nevoie de mine, iar pe el două.
Toată lumea e în extaz după reclama cu fluturele, cea care se termină cu acea frază ce te pune pe gânduri: Ni se oferă atât de mult timp să vorbim, nu găsim timp să ascultăm. Avem aşadar atât de mult timp să sunăm oamenii când avem nevoie de ei, rareori găsim timpul să-i sunăm că să-i întrebăm ce mai fac. Astăzi vă întreb: Şi dacă găsim acel timp, oare ce auzim?
– Le trimit în Franţa, pentru nepoata mea de 9 luni. De linişte, că acolo nu se pot luă fără reţetă.
– Şi nu credeţi că au ei un motiv de nu le dau fără reţetă?
– Nişte idioţi, doamnă, asta sunt! Nimic nu poţi lua fără reţetă! NIMIC!!
– Nu sunt ei idioţii, doamnă, noi suntem! Nouă ni se pare normal să n-avem nici o restricţie şi nici o limită la nimic! Dumneavoastră aţi citit prospectul? Nu l-aţi citit, că altfel aţi fi ştiut că medicamentul ăsta nu se indică la copii sub 2 ani.
– Cum, şi nu-mi daţi?? Da’ i-am dat de mică, câte puţin aşa, un milimetru, şi se liniştea aşa de bine! Niciodată nu i-a fost rău, mereu i-am trimis…. Haideţi, doamnă!….
Asta ca să mă enervez în plus faţă de prostia părinţilor/bunicilor care uită că un bebe plânge. De foame, de colici, de pampers ud, de tot ce nu poate să spună pentru că nu ştie încă vorbi. Eu ştiu că nimeni nu-ţi trimite instrucţiuni detaliate înainte să naşti, dar măcar la asta ar trebui să te aştepţi: ca bebeluşul tău să plângă. Peritolul, Romerganul şi Fenobarbitalul nu s-au inventat pentru liniştea părinţilor.
