Ca să faci o vioară porneşti de la o bucată de lemn. O modelezi cu dragoste şi pasiune, după meşteşugul străvechi al lutierilor, până când din ea iese cutia minunată ce revarsă sunete sub mâna unui artist.
Ca să faci un medicament porneşti de la o substanţă activă sau un amestec de substanţe active. Le amesteci după străvechiul meşteşug al farmaciştilor, sau după mai noile reguli de bună practică, le aşezi în ambalajul potrivit şi pui în ele toată credinţa şi priceperea ta, ca ele să facă bine unui om.
În prepararea industrială a medicamentelor substanţele active sunt cântărite cu exactitate, sunt cernute prin site speciale, după care sunt omogenizate, împreună cu mai multe alte substanţe auxiliare: lubrifianţi (care ajută amestecul de prafuri să curgă prin diversele utilaje), aglutinanţi (care ajută la comprimarea amestecului), dezagreganti (care ajută comprimatul să se desfacă la locul potrivit), etc. Amestecul trece apoi în maşină de comprimare, care-l transformă în pastilele pe care le veţi înghiţi voi mai târziu. Pastilele sunt ambalate apoi în blistere sau flacoane -condiţionarea primară- după caz, iar acestea în cutii, împreună cu prospectele.
Nimic mai simplu, nu? Nici pomeneală! Toate aceste operaţii se desfăşoară într-un spaţiu sclipind de curăţenie, în care atmosfera este strict controlată. Pe tot parcursul schiţat de mine mai sus ( pentru comprimate, la alte forme farmaceutice procesul fiind mai complicat ) sunt efectuate controale ale unor parametri care trebuie să corespundă unor norme stricte. Cei care lucrează în fazele premergătoare condiţionării primare, deci care au contact direct cu substanţa, trebuie să folosească echipamente de protecţie care se schimbă zilnic, “capele” pentru cap (care să prindă părul), combinezoane care să acopere halatul şi folii protectoare pentru încălţăminte, şi să-şi dezinfecteze mâinile de fiecare dată când intră în tură. 
În acele echipamente şi dezinfectaţi pe mâini am evoluat şi noi prin fabrică, observând tot ce se întâmplă pe acolo ca nişte cosmonauţi rătăciţi pe-o staţie spaţială. Eu n-am vizitat niciodată o fabrică de medicamente şi vă puteţi imagina cu ce curiozitate mi-am băgat nasul peste tot. Vreau să zic că l-am proptit prin toate ferestrele ca să observ în detaliu ce se petrece în fiecare încăpere în care n-am avut acces. La linia de ambalare automată -care aduce medicamentul de la nivel de blister la nivel de cutie mare de carton cu 30-50 de cutii- m-am uitat ca pisica la maşina de spălat cum blisterele călătoresc pe o bandă rulantă, cum sunt grupate câte 3 de către nişte braţe cu ventuze, cum se întâlnesc cu prospectul împăturit, pe care-l împing în cutia de medicament (cutie care trece peste o balanţă care-i verifică greutatea: orice diferenţă de greutate mai mare de 0,1-0,2 g duce la respingerea cutiei) şi cum cutiile adunate câte 30 sunt parcate într-o cutie mare de carton, care este lipită cu scoci maro şi pavoazata cu o etichetă mare. Ni s-a explicat cum iau japonezii în primire un lot de medicamente şi cum orice punct sau liniuţă nelalocul său pe ambalaj duce la rebutarea întregului lot fără a se mai examina conţinutul. Ştiu că vă aşteptaţi la poze, dar vă veţi da seama că n-am avut voie să aducem în fabrică nici un fel de divais care să poată fotografia. Pozele le-am gasit aici si aici.
Gândiţi-va o clipă ce cheltuieli presupun toate aceste operaţii efectuate după toate normele de bună practică. Gândiţi-vă că substanţa activă se pune la punct după cercetări, testări şi studii clinice de ani de zile (dacă nu chiar zeci de ani). Totul are ca scop un grad de siguranţă cât mai înalt în utilizarea medicamentului. Veţi înceta, sper, să mai spuneţi că un medicament este prea scump şi vă veţi gândi că nu avem noi bani suficienţi ca să-l cumpărăm. Veţi înceta, sper, să mai întrebaţi “cât de bun este un medicament?” în loc să vă întrebaţi cât de potrivit este unui pacient sau unei anumite afecţiuni.
Citeste








