Crisia.net - Blog de farmacista

CYNDI LAUPER -Time after time

As vrea sa fiu in stare sa dansez. Cat de cat estetic daca se poate. Unii sunt in stare, Marius e maestru, insa eu… topor!

As vrea sa invat sa ma intereseze cum sa ma imbrac mai elegantos. Maia si-a dorit toata viata sa fiu si eu mai interesata de aspectele astea, da’ eu… tot un pantalon si-un tricou!

As vrea sa invat sa apreciez banii altfel. Cand ii am ii cheltuiesc anapoda, stresandu-ma in acelasi timp ca-s putini, cand nu-i am le duc dorul, stresandu-ma in acelasi timp cum sa fac rost de ei. Desigur, toti au faza asta, da’ eu… cand Hagi Tudose, cand pitzi la mall!

As vrea sa invat mai repede ca uneori e bine sa numeri pana la 10 in gand inainte sa spui ce ti de pare ca ai de spus. Ca poate nu mai spui si poate e mai bine. Unii stiu asta, da’ uneori eu… oops, i did it!

As vrea sa invat mai repede si sa am replicile la mine atunci cand trebuie. Unii dau cate-o duma de-ti sta mintea-n loc fix la pont, da’ eu… saaaailent naaait…

As vrea sa invat mai repede ca uneori poti sa scutesti multi nervi tociti si multe nopti nedormite acordand pur si simplu incredere si iubind pur si simplu din tot sufletul. Unora nu le trebuie niste ani pentru asta, da’ mie…

As vrea sa invat mai repede sa gandesc cu mintea mea de acum, de dupa 30 de ani. Sa ma impac cu unele lucruri, sa le inteleg pe altele, sa iau viata asa cum este. As vrea sa nu mai fiu nevoita sa iau niste hotarari, mai precis vreo trei. As vrea sa ma apuc mai repede de blogarit. Jeez, imi place din ce in ce mai mult!

Si…..da! As face aceeasi meserie (poate pentru ca-mi place prea mult sa ma aud vorbind, cum glumea cineva), as iubi acelasi om si l-as ajuta inca o data sa stea pe partea luminoasa (pentru ca simt ca pe undeva tema mea pe lume are legatura cu asta).

Dar mi-as dori sa invat ce sa-mi doresc. Unii stiu de mici, insa eu…

-Alaturi de un prieten adevarat este cu neputinta sa ajungi la deznadejde-

Ne stim de-atata vreme! Bancile liceului nostru au fost martorele lungilor discutii purtate in pauze, pline de idealuri, de nimicuri. Sau poate nu erau nimicuri, eu le-am uitat, tu sigur ti le amintesti si acum.

Ne-am urmat drumul (astazi avem fiecare un om alaturi, tu ai si un copil), ne-am scris, apoi nu ne-am mai scris. O prapastie de tacere s-a asezat intre noi. Ne-am revazut, am povestit, am vorbit, poate eu am vorbit prea mult….

Stiu ca m-ai privit totdeauna ca pe o sursa de inspiratie, mi-am dat seama de asta din primele discutii pe care le-am purtat. Oricat m-as fi bucurat pentru mine asta a fost un motiv de teama: daca nu fac fata asteptarilor tale? Ele se adaugau asteptarilor celorlalti, care m-au vazut totdeauna ca pe o femeie puternica, lucida, sigura pe ea in orice imprejurare, transanta (poate prea transanta si poate cu asta am gresit), si totdeauna cu picioarele pe pamant. Probabil ca si din cauza ca plang atat de rar si aproape niciodata in prezenta altora….

Asa am ajuns sa car in spate poveri grele, vechi de ani de zile. Desi langa mine omul meu le poarta pe ale familiei noastre si m-a scutit pe mine de multe griji, uneori ma simt atat de singura incat as tipa precum batranul acela din spotul publicitar. Dar femeile puternice nu tipa isteric…

Mi-as fi dorit sa te mai am aproape, nu ca sa te inspir, nu stiu ce sursa de inspiratie as mai fi. Nici ca sa ma ajuti sa iau hotarari, pentru asta am un “proces tehnologic” bine pus la punct. Nici nu ti-as transfera din poverile mele, ar fi necistit din partea mea s-o fac. Mi-ar prinde bine insa sa mai bem o cacao cu lapte intr-o dupa-amiaza, sa ne mai amintim, sa mai povestim, sa-mi spui cum se vede Cristina prin ochii tai, asa cum ai facut-o de atatea ori si te-am apreciat pentru asta, desi nu totdeauna mi-a placut ce vedeai.

Sunt inca aici, ti-am intins mana. Stiu ca ai nevoie de mine. De ce taci?

Opeth – For Absent Friends

Maia (bunica) a avut 11 frati si surori. Cea mai mica dintre ei, tanti Cocuta, a fost si cea mai iubita. Era o femeie frumoasa, vesnic zambitoare si optimista, mare iubitoare de copii. Era invatatoare si fiind apropiata de Maia si ca varsta venea mereu in vizita pe la noi. Ne iubea enorm pe mine si pe fratele meu, mai ales ca invatasem de la Maia o multime de cantecele si poezioare pe care le spuneam cu haz la orice adunare in familie. Din pacate s-a prapadit prima, acum 25 de ani, intr-un accident de masina, spre durerea neimpacata a tuturor celorlalti 11 frati.

La fiecare vizita Maia taia bineinteles cate 2-3 pui ca sa pregateasca de mancare. La un moment dat matusa si-a dat seama de eforturile pe care le facea Maia de fiecare data si i-a interzis sa mai taie pui cand venea in vizita. “Pai si eu ce va mai dau de mancare??”. “Ce ai gata facut, nu te mai apuci sa tai nici o pasare special pentru mine!”. De voie-de nevoie Maia a promis solemn ca lasa puii sa traiasca pentru a fi sacrificati pentru minunatii interpreti de cantece si poezele (me and my brother, that is).

Zis si facut, se anunta urmatoarea vizita, imediat 3 pui isi pleaca scafarlia in fata satarului nemilos si iau calea cazanului cu apa clocotita. Se prepara bunatatile, facuse Maia ceva fripturica alaturi de niste cartofi la cuptor, o minunatie. “Sper ca n-ai mai taiat nici un pui!” zice tanti Cocuta. “Nuuu, (Maia), e unul singur care s-a spanzurat aseara-n gard, abia a apucat Pichiu (bunicul) sa-l taie, ca murea”. Ne asezam la masa, vorbim, povestim, atmosfera vesela, relaxata. La care, la un moment dat, in mijlocul discutiei, matusa realizeaza brusc ca pe farfuriile de pe masa se aflau, in toate splendoarea lor, 6 copane, si exclama, spre rasul generalizat: “Mai Lenutica, da’ cate picioare a avut puiul ala sinucigas????”

Asa ca vedeti, Puiul Familist nu-i chiar asa o noutate. A fost inventat de Maia mea.

O voce ce ardea in fiecare inflexiune, o voce din copilaria mea, in care ascultam cu tata Cenaclul Flacara, vara, pe balcon, a tacut astazi pentru totdeauna. Iarasi cancerul a invins…….

Si pentru ca astazi am aflat ca am castigat locul trei la Concursul povestilor de dragoste Maretti vreau sa:

Dau lumii, dau lumii de stire:
IUBESC, AM CURAJ SI MA TEM….

Tatiana Stepa-Si totusi exista iubire

Later edit : Pentru ca Dono si-a adus si mi-a adus aminte de melodii din tinerete m-am chinuit nitel, dar in sfarsit am gasit-o: melodia care ne-a aprins toate petrecerile din anii de liceu. Cu drag, pentru voi, “doispe a”: SOMEBODY DANCE WITH ME (SAY YEEEEE, SAY OOOOO !!!)
In anul 1994 generatia de sacrificiu termina liceul. Complet atipic, dupa ce-au predat cheia scolii si clopotelul celor de a unspea, in loc sa cante “Ani de liceu” pe holurile liceului au cantat un cantecel aiurit : “Se daramaaaaaaa scoala meaaaaaa, ma uit la ea si-mi creste inimaaaaaa…”. Probabil c-am oripilat profesorii (caci am avut curaj sa cantam si-n cancelarie!), dar au zambit ingaduitor si ne-au lasat in pace. Stiau ca eram una din generatiile de exceptie ale liceului, liceu de provincie, insa recunoscut pentru numarul mare de reusiti in invatamantul superior si pentru numarul mare de reusiti in viata.
Week-end-ul trecut ne-am revazut, dupa 15 ani. O vreme ploioasa si rece nu ne-a impiedicat sa ne bucuram de fiecare nou venit. Emotionati pana la lacrimi ne-am imbratisat si-am povestit fiecare ce-am mai facut. Cu surprindere crescanda ne-am descoperit la fel ca in liceu, poate unii cu cateva kilograme in plus, poate altii cu cateva fire de par in minus. Cu aceeasi surprindere ne-am descoperit profesorii neschimbati, desi peste ei anii au lasat tribut mult mai greu.
Si, pentru cateva ore, am fost din nou liceeni, am fost din nou Molly, Isoscel, Gurita, Bobo, Nitril, Hercul, Mitzupflender, Benzenica, Cretu, Desu, Sumcai, Camila, Pinochio, Miezu, Johnny, Ciucalau, Botic si Tutu. Am ras, Doamne, cat am putut sa radem amintindu-ne atatea si atatea nazbatii: cum se bateau in ora Cretu si Nitril (bumbaceala continua si in ziua de azi), cum ne-am batut cu zapada in ora de fizica, cu tot cu profa, cum fumau baietii la “cambuza”, cum chiuleam plecand pe deal la bazin sau in parculetul de la gara, cum ne plictiseam de zor la rusa sau cum copiam la filozofie.
Si totusi, rebeli si plini de personalitate cum am fost, am reusit sa devenim medici, ingineri, economisti, juristi. Am reusit sa devenim OAMENI. Pentru ca niste OAMENI, profesorii nostri, nu ne-au lasat. Ne-au pisalogit pana s-a prins ceva de noi. Si n-o sa uitam poate nicidata cum statea dirigu si ne explica un exercitiu la mate de cate trei ori, pana pricepeam. Cum ne-a aratat profa ca fizica poate fi si frumoasa, si de inteles. Cum am invatat biologia din niste desene si scheme extraordinare, facute cu creta pe tabla de Cobra.
Cand te uiti la o casa nu vezi fundatia. Nu stii nimic despre ea, in afara faptului ca, daca n-ar exista, casa s-ar prabusi cu siguranta mai devreme sau mai tarziu. De curand am descoperit ca mi-e tare greu sa mai pun pe hartie formula glucozei. N-am mai folosit informatia, creierul a sters-o, incet incet. Daca insa nu as fi invatat chimia atat de bine n-as fi ajuns nicicand unde ma aflu. Asta e rostul educatiei de acasa si scolii: sa puna fundatia pe care se ridica personalitatea ta, pregatirea ta profesionala, VIATA ta. N-a fost adolescent care sa nu se intrebe cu naduf: “La ce naiba-mi foloseste sa invat toate prostiile astea!?!?”. Insa fiecare “prostie” din asta are rolul de a lega de ea ceva. Fara legaturile astea n-ai cum sa construiesti casa, sau, daca totusi o faci, n-are cum sa reziste multa vreme.
“Simt indrazneala sa m-avant in lume/ Durerea ei s-o port, si fericirea…”
Pot spune asta iar, dupa ce m-am intors in timp. Multumesc, Miezu si Gurita.
P.S. In poze e chiar liceul nostru, iar daca vreti sa ne vedeti dati click aici