Aaaaoleu, ce sa ma fac, Doamne, eu???
A naibii geanta latina, ca facu din roman un vaicaret de mai mare jalea. Fereasca Dumnezeu sa-l scoti din coconul caldut in care-si duce traiul zilnic ca-ti sparge urechile cu lamentarile. Intre care de frunte este “Ce-o sa ma fac eu?”
O sa-mi scada salariul! Ce-o sa ma fac? Nu-mi mai pot plati ratele, intretinerea, cu ce ma itrimit copiii la scoala? Ce sa faci? Stai ca-ti zic eu:
In primul rand inchide gura! Nu te mai vaita, ca nu intereseaza pe nimeni. Si, mai ales, nu va plange nimeni langa tine! In cel mai rau caz isi vor spune: “Aha, e jos, sa-l calcam in picioare!” Inclusiv cei care plang in gura mare de grija altora: “Dar nu va ganditi la familiile de bugetari, la aia de muncesc pe salariul minim, din ce vor trai?”.
In al doilea rand deschide ochii!. Vezi ce-ai gresit. Recunoaste ca tot ce ti se-ntampla este strict din vina ta, nimeni nu te-a pus sa te indatorezi peste cat poti duce. Nimeni nu te-a obligat sa uiti care-ti sunt posibilitatile reale. Nimeni nu te-a pus sa traiesti doar in ziua de azi, fara sa arunci ochiul mintii pana la ziua de poimaine.
In al treilea rand deschide urechea si deschide-ti mintea!: altii ce-au facut, cum au scapat? Ce idei au? Ce greseli au facut? Gandeste-te la variante de iesire din situatie, cauta alt loc de munca, inca un loc de munca, cauta cheltuielile pe care le poti reduce, cauta la ce poti renunta, cauta refinantare la credite. Fa ceva! in loc sa te tot intrebi ce sa faci.
In ultimul rand: inchide televizorul!
Celor pe varful limbii carora sta propozitia: “Ti-e usor sa vorbesti, ca tu nu stii ce-nseamna!”
am a le spune o poveste: Prin octombrie 2008 au inceput sa apara avertismente ca ne paste criza. Previziuni din ce in ce mai sumbre se ingramadeau la tv, in emisiunile economice si la stiri. Am stat linistiti, ca doar eram ok, amandoi aveam serviciu, salariile erau in regula. Numai ca in decembrie ne-am dat seama de-un fenomen ciudat: am inceput sa nu ne mai permitem ce ne permiteam inainte. Pe nesimtite preturile au crescut, ratele si cheltuielile au crescut in ritmul dictat de euro si lucrurile n-au mai fost la fel.
In februarie 2009 banuielile ce ma rodeau de ceva vreme s-au adeverit: aveam sa raman fara loc de munca. M-am ingrozit. Desi undeva in partea optimista a sufletului meu stiam ca-mi voi gasi serviciu un lucru am constientizat de atunci: salariul meu fusese cu mult peste ce se oferea in oras si eram sigura ca nu vom mai avea aceleasi venituri. Si aveam dreptate: din luna martie 2009 20% din venitul familiei s-a evaporat. Adica tot ce insemna surplus la acel moment peste rate si cheltuieli. Cititi postarile mele din acea perioada: nicaieri nu m-am vaitat de asta, nicaieri n-am plans, nimeni n-a stiut. Pana catre sfarsitul verii nici familia. A urmat pentru noi o perioada crancena. Am redus dramatic tot ce insemna cheltuiala nejustificata, am invatat sa ne uitam la pretul produselor, am invatat sa facem lista de cumparaturi si sa nu mai bantuim printre rafturi. Nu ne-am mai cumparat nimic de imbracat iar de incaltat doar strictul necesar. Cand am facut oarece vechime la noul loc de munca am refinantat toate creditele, capatand in sfarsit o gura de oxigen, dar ne-am cutremurat cand am realizat cati bani aruncasem in dobanzi la cardurile de credit.
Asa ca vedeti, stiu despre ce vorbesc si stiu ce inseamna. Daca am reusit sa scapam din aceasta incercare si sa revenim cat de cat la linia de plutire -desi inca mai tragem targa pe uscat- a fost pentru ca am reusit sa ne adunam si sa evaluam realist groapa in care ne aflam si variantele de iesire. N-a fost pentru ca ne-am vaicarit, n-a fost pentru ca ne-am scos ochii unul altuia, n-a fost pentru ca am deznadajduit. Iar eu n-am deznadajduit pentru ca Marius nici nu ma lasa sa ma uit in agenda in care calculeaza cati bani avem de dat.
La fel ca noi au fost, sunt convinsa, o multime de oameni care muncesc in mediul privat. Pentru ei nu s-a agitat nimeni ca “din ce vor trai, din ce-si vor plati ratele??”, pentru ei nu s-au facut greve si miscari de strada. Inteleg ca e greu, fiecare stie ce-i la el in casa. Dar haideti sa nu ne mai pierdem energia in a ne vaicari si haideti s-o canalizam spre a face si a munci. Macar din respect pentru cei care, administrand o firma, s-au trezit cu taxe marite si cu impozite cocosatoare ca sa sustina amaratul asta de stat, care nici macar nu-si plateste datoriile pe care le are catre ei. Si pentru cei care au inteles sa munceasca fara sa se astepte la prime sau mariri de salariu, multumiti ca au inca unde munci si straduindu-se ca prin munca lor sa-si mentina locul de munca. Si pentru cei care deja de un an si ceva se confrunta cu problemele pe care cu atata falsa milostenie si atatea lacrimi de crocodil le plangem la cei care vor fi afectati de acum inainte.
Sunt in tottalitate de acord cu tine! Criza m-a invatat sa economisesc. Nu am fost in situatia de a mi se diminua veniturile, din fericire, insa acum sunt mai responsabila. Am grija ce si cum cheltuiesc. Si cred ca daca vrei ceva cu adevarat poti. Trebuie sa fac TU ceva si nu sa vina altul sa faca pentru tine. E mult mai usor sa ne plangem si sa ne vaicarim!
Sunt total de acord cu tine. Majoritatea celor care se vaicaresc de criza sunt vinovati de situatia in care sunt. Eu am lucrat la Cetelem si am vazut situatii in care oameni cu venit de 500 de ron luau rate de 250. Ori daca iti faci o rata cat jumate de salariu, si nu mai poti plati, e vina ta. E si vina bancii ca s-a putut da un astfel de credit, dar in primul rand e vina ta.
Hai sa bat si eu campii putin, chiar daca va suparati pe mine. Nu o sa vorbesc din povesti de la tv., ci din familia mea. Stiu doi pensionari care nu se vaita. Un medic cu dubla specializare, pediatrie practicata 15 ani si radiologie practicata 23 de ani, deci 38 de ani de munca, scos la pensie pe caz de boala ( boala de iradiere/ cancer laringian, capatat in urma practicarii profesiei) cu 710 lei ( atat avea la inceputul lui aprilie. O farmacista cu 823 lei, care la 65 de ani lucreaza, fara posibilitatea sa isi ia salariul din luna noiembrie. Nu se plang. Suporta. Si nu au facut rate in banci de nici un fel, nu au decat un amarat de apartament in care au crescut doi copii ce au fost singura lor investitie.Batrana “dacie” au dat-o ginerelui mic, ca sa se poata angaja, la locul de munca respectiv masina personala fiind atunci un avantaj… “Vaneaza” fiecare bec din casa, nu cumva sa ramana aprins,
Medicatie gratuita pentru cancer? Nici macar un banut.
Telefoane? Aveam eu un abonament cu mai multe numere disponibile si cum unul statea nefolosit, l-am dat lor.
Mancarea zilnica? Noroc ca mananca putin, tata nu poate inghiti decat iaurturi si supe, consecinta radioterapiei, iar mama sustine ca e “grasa” la 60 de kg. Asa o fi, dar stiu ca intretinerea la bloc le inghite mai mult de o pensie iar restul merge in hrana zilnica.
Vorbeam zilele trecute cu mama si ea in loc sa isi faca griji de ei, plangea de mila batranilor din cartierul in care a trait si a lucrat o viata intreaga. De ce? Pentru ca erau muritori de foame si inainte, acum sunt condamnati fara drept de apel. A ajuns sa arunce la cos toate caietele de “cont” pentru ca nu concepe sa tina de dator pe batranul de 85 de ani care i-a fost profesor in ultimii ani de liceu, pentru ca omul nu isi poate permite amaratul de captopril de 3 lei. Si stiti ce e ciudat? Ca nu astia sunt oamenii care se plang…
Au sfarsit prin a-si accepta soarta si tot ce-si mai doresc unii este un sfarsit rapid.
Haideti sa-i exterminam ca pe cainii fara stapan!
Nu despre ei era vorba in articol. Nu-i deloc ciudat ca nu ei sunt cei care se plang: ei stiu ce este greul, isi asuma situatia lor, pe deplin nemeritata, si cauta solutii pentru fiecare noua zi. Ei sunt cei puternici. Cei slabi tipa cand nu-i doare.
Multumesc ca esti mai explicita decat mine. Sunt, ca si tine, furioasa pe cei care se vaita, in conditiile in care stiu ca se vaita pentru ca nu-si mai pot permite fitele ca pana acum, nicidecum pentru ca le-ar fi greu.
Blogul tau este un blog citit. Si am vrut sa arat cititorilor fara sa ii musc ca cei care ar avea tot dreptul din lume sa se vaite, nu o fac. Daca ieri as fi vorbit despre cei de mai sus, din articol, probabil ca trei sferturi m-ar fi pus la zid si m-ar fi executat fara discutii.
Unii vor sa faca “fite” dar daca s-ar putea, sa plateasca altii pentru luxul lor.
In conditiile in eu care am ajuns la faliment platind dari la stat, iar vecina mea, invatatoare, are 18 milioane bani in mana pentru patru ore de program pe zi, vacante, tichete de masa etc. si doua masini…de ce as plati eu taxe si impozite? Pentru ca ea si sotul ei nu pot imparti aceeasi masina? Mai, si tipa si striga ca e muritoare de foame ca de vreo saptamana a asurzit toata comunitatea de locatari de pe aleea noastra! Dar la shopping nu renunta cu nici un chip, nici la aureturi! De ce ar trebui sa fiu solidara cu ea? Ca sa mai faca o rata in banca pentru o masina la odrasla ce abia a facut 18 ani???