Crisia.net - Blog de farmacista

Istoria are tendinta sa se repete. Ieri, dupa ce-si cumpara medicamentele, o pacienta se schimba la fata brusc si zice: “Vai, ce-am ametit!”. O asezam pe scaun si constatam ca starea i se degradeaza cu fiecare clipa. Chemam salvarea! zicem. Vai de mine, nu! Nu vreau la spital! Sotul meu e paralizat, l-am lasat in curte, in scaunul cu rotile, ce se-ntampla cu el? Nu vreau la spital! Mi-e rau, mi-e rau!

Dupa doua minute, cand a inceput sa se planga de dureri in piept si ca nu-si mai simte mainile, am sunat totusi la salvare. Si-am sunat si a doua oara, pentru ca intre timp femeia cazuse de pe scaun si a avut si oarece contractii musculare cu aspect foarte ciudat. Si-a venit si salvarea, intr-un final. M-am mirat ca venea fara sirena, deci, in mijlocul bulevardului, cautand sa intoarca pe linia continua, nu i-a dat nici naiba prioritate. Coboara din masina un sofer tiganos si-un asistent barbos. Care asistent ia pulsul femeii cu doua degete si incepe s-o intrebe: Va stiti cu probleme cardiace? -Nmmuhhuuuhhuu!-deja nu mai putea articula cum trebuie cuvintele, biata. Unde va doare, aici? Si-i apasa sternul cu doua degete, de nu va imaginati cum a tipat, ne-am ingrozit toate.

Dupa inca vreo doua minute de dat din colt in colt pe langa ea (timp in care din geanta s-a scos doar stetoscopul si intr-un final si tensiometrul) se hotarasc s-o duca la masina: PUTETI SA MERGETI?. Ne-am revoltat toate: Cum sa mearga, domnule, daca a cazut de pe scaun??? Nu vedeti cum tine mainile, cum tremura toata?. Soferul: Aduceti un scaun, s-o sprijinim sa se ridice! Ne-am uitat la el ca la alta aratare, ceea ce i-a adus in cap o idee: Stati, ca o luam cu scaunul nostru!. Si aduce scaunul cu rotile. O ridicam cu chiu cu vai si o scot la masina. Unde, va jur ca nu mint, au apucat-o pur si simplu de o mana si un picior, cum apuci un pui de-o aripa, cautand s-o ridice in masina. In momentul in care ingrijitoarea aproape ca a tipat la ei: Aveti grija, ca o scapati!!! si-au dat seama ca prin minune ca au targa in masina si au reusit in sfarsit s-o urce.

Stiti ca nu imi sta in fire sa-mi dau cu parerea relativ la munca altora. Mai ales in cazuri legate de urgente nu ma apuc sa comentez, pentru ca nu sunt in masura sa apreciez cat de urgenta era urgenta noastra. Chiar nu ma pricep, poate noi, agitate cum eram, am dat problemei femeii o amploare mai mare decat avea de fapt. Poate facuse doar un atac de panica si noi am zis ca face infarct. Altceva m-a deranjat: n-am vazut caldura la oamenii aceia, n-am vazut grija, n-am vazut dorinta de a o linisti. N-am vazut respect pentru demnitatea ei, n-am vazut mila. N-am vazut nici ecusoane, iar cand una din colege a intrebat soferul: Cine-i domnul? i s-a raspuns tepos: Cine sa fie? Domnu’ asistent!

Mi-a venit sa plang de nervi si neputinta, dar m-am inchinat si-am zis ca macar e bine ca ajunge la spital. La trei ore dupa incident ne suna fiica pacientei (o sunasem de pe telefonul ei, sa o astepte la spital) si ne spune ca ne roaga ca, daca suna cumva sotul femeii pe telefonul ei sa nu cumva sa spunem ce s-a intamplat. Ca inca nu poate ajunge sa-i ia lucrurile de la farmacie, pentru ca sunt tot in UPU, ca i s-a facut doar o injectie, ca n-o vazuse nici un doctor (N-am chef s-o vad acum!) si ca era in aceeasi stare.

Asa ca da, e usor sa mori cu zile. Iti trebuie doar grija netarmurita a semenilor tai.

Mi-am descarcat eu fain frumos formularele de pe stiriong.ro , am completat datele pentru redirectionarea celor 2% (leul i-a trecut la SMURD) si m-am gandit sa testez faza cu BCR-ul. In prima sucursala ce mi-a aparut in drum habarnismul era in floare. O tanara ce-si facea de lucru pe la un birou mi-a spus zambind amabil ca pot discuta cu o doamna de la sediul central, ca ma indruma ea. “Stati ca va dau telefonul imediat!”. Si-mi da mobilul femeii! Vai, mi s-a facut rau instant. Nu ma vazuse in viata ei, habar n-avea cine sunt, si-mi da numarul de mobil al unei alte persoane?? Am uitat rapid numarul de cum am iesit pe usa si m-am gandit (desi codul galben se apropia amenintator de Buzau) sa ma duc eu insami la sediul central sa ma lamuresc.

Si-am gasit urna la intrare, pe biroul unui sictirit insarcinat cu datul de informatii si completarea plina de importanta a unor formulare -probabil- pline de importanta. Urna fiind goala si de rusine acoperita cu o coala A4 intreb:
-Unde pot sa las si eu formulare pentru 2%?
-La mine!
Si ia hartiile si le pune pe marginea biroului, alaturi de alte multe hartii. Ridic spranceana si intreb:
-Dar sigur le ridica cineva?
-Cum sa nu, chiar astazi vin!

Asa ca am si eu o intrebare: cum pot afla daca suma mea a fost intr-adevar redirectionata? Exista vreo varianta de verificare?

Citeam zilele trecute in Adevarul de seara ca o locuitoare a orasului se plangea de cainii din parcarea din spatele blocului meu. Ca nu mai poate trece prin parcare, ca astia latra, trag de haine, etc.

Nu mica mi-e mirarea cand, la doua zile distanta, vad in parcare masina de la hingheri. Nu ma miram de cat de prompti au fost in interventie (desi acum doi ani a trebuit sa cautam pile la Primarie ca sa ne trimita masina sa ia un catel care musca deja) ci de insusi faptul ca au venit, pentru ca eu stiam ca nu se mai aduna cainii de pe strazi, pentru ca adapostul e plin si sa-i eutanasieze n-aveau voie. Spre marea mea multumire, hingherii au evoluat prin tot cartierul, starnind indignarea iubitorilor de animale de la toate scarile de bloc precum si nelipsitele discutii aprinse in parcare, intre vecini spumegand de furie pro sau contra.

La inca doua zile distanta mirarea mea a atins deja cote maxime: in parcare se plimba dimineata o vesela adunare de 8 (opt) bucati, spre groaza mea cu aspect de nunta! Tot aia de-i stiam, plus unii noi, tot la fel de nespalati, nedeparazitati si netratati de raia pe care si-o poarta cu entuziasm. Macar n-au muscat pe nimeni, dar cat vor continua sa ne trateze cu atata marinimie nu se stie. Asadar, pentru ce-om fi platit noi ziua aia de munca a hingherilor?

A naibii geanta latina, ca facu din roman un vaicaret de mai mare jalea. Fereasca Dumnezeu sa-l scoti din coconul caldut in care-si duce traiul zilnic ca-ti sparge urechile cu lamentarile. Intre care de frunte este “Ce-o sa ma fac eu?”

O sa-mi scada salariul! Ce-o sa ma fac? Nu-mi mai pot plati ratele, intretinerea, cu ce ma itrimit copiii la scoala? Ce sa faci? Stai ca-ti zic eu:

In primul rand inchide gura! Nu te mai vaita, ca nu intereseaza pe nimeni. Si, mai ales, nu va plange nimeni langa tine! In cel mai rau caz isi vor spune: “Aha, e jos, sa-l calcam in picioare!” Inclusiv cei care plang in gura mare de grija altora: “Dar nu va ganditi la familiile de bugetari, la aia de muncesc pe salariul minim, din ce vor trai?”.

In al doilea rand deschide ochii!. Vezi ce-ai gresit. Recunoaste ca tot ce ti se-ntampla este strict din vina ta, nimeni nu te-a pus sa te indatorezi peste cat poti duce. Nimeni nu te-a obligat sa uiti care-ti sunt posibilitatile reale. Nimeni nu te-a pus sa traiesti doar in ziua de azi, fara sa arunci ochiul mintii pana la ziua de poimaine.

In al treilea rand deschide urechea si deschide-ti mintea!: altii ce-au facut, cum au scapat? Ce idei au? Ce greseli au facut? Gandeste-te la variante de iesire din situatie, cauta alt loc de munca, inca un loc de munca, cauta cheltuielile pe care le poti reduce, cauta la ce poti renunta, cauta refinantare la credite. Fa ceva! in loc sa te tot intrebi ce sa faci.

In ultimul rand: inchide televizorul!

Celor pe varful limbii carora sta propozitia: “Ti-e usor sa vorbesti, ca tu nu stii ce-nseamna!”
am a le spune o poveste: Prin octombrie 2008 au inceput sa apara avertismente ca ne paste criza. Previziuni din ce in ce mai sumbre se ingramadeau la tv, in emisiunile economice si la stiri. Am stat linistiti, ca doar eram ok, amandoi aveam serviciu, salariile erau in regula. Numai ca in decembrie ne-am dat seama de-un fenomen ciudat: am inceput sa nu ne mai permitem ce ne permiteam inainte. Pe nesimtite preturile au crescut, ratele si cheltuielile au crescut in ritmul dictat de euro si lucrurile n-au mai fost la fel.

In februarie 2009 banuielile ce ma rodeau de ceva vreme s-au adeverit: aveam sa raman fara loc de munca. M-am ingrozit. Desi undeva in partea optimista a sufletului meu stiam ca-mi voi gasi serviciu un lucru am constientizat de atunci: salariul meu fusese cu mult peste ce se oferea in oras si eram sigura ca nu vom mai avea aceleasi venituri. Si aveam dreptate: din luna martie 2009 20% din venitul familiei s-a evaporat. Adica tot ce insemna surplus la acel moment peste rate si cheltuieli. Cititi postarile mele din acea perioada: nicaieri nu m-am vaitat de asta, nicaieri n-am plans, nimeni n-a stiut. Pana catre sfarsitul verii nici familia. A urmat pentru noi o perioada crancena. Am redus dramatic tot ce insemna cheltuiala nejustificata, am invatat sa ne uitam la pretul produselor, am invatat sa facem lista de cumparaturi si sa nu mai bantuim printre rafturi. Nu ne-am mai cumparat nimic de imbracat iar de incaltat doar strictul necesar. Cand am facut oarece vechime la noul loc de munca am refinantat toate creditele, capatand in sfarsit o gura de oxigen, dar ne-am cutremurat cand am realizat cati bani aruncasem in dobanzi la cardurile de credit.

Asa ca vedeti, stiu despre ce vorbesc si stiu ce inseamna. Daca am reusit sa scapam din aceasta incercare si sa revenim cat de cat la linia de plutire -desi inca mai tragem targa pe uscat- a fost pentru ca am reusit sa ne adunam si sa evaluam realist groapa in care ne aflam si variantele de iesire. N-a fost pentru ca ne-am vaicarit, n-a fost pentru ca ne-am scos ochii unul altuia, n-a fost pentru ca am deznadajduit. Iar eu n-am deznadajduit pentru ca Marius nici nu ma lasa sa ma uit in agenda in care calculeaza cati bani avem de dat.

La fel ca noi au fost, sunt convinsa, o multime de oameni care muncesc in mediul privat. Pentru ei nu s-a agitat nimeni ca “din ce vor trai, din ce-si vor plati ratele??”, pentru ei nu s-au facut greve si miscari de strada. Inteleg ca e greu, fiecare stie ce-i la el in casa. Dar haideti sa nu ne mai pierdem energia in a ne vaicari si haideti s-o canalizam spre a face si a munci. Macar din respect pentru cei care, administrand o firma, s-au trezit cu taxe marite si cu impozite cocosatoare ca sa sustina amaratul asta de stat, care nici macar nu-si plateste datoriile pe care le are catre ei. Si pentru cei care au inteles sa munceasca fara sa se astepte la prime sau mariri de salariu, multumiti ca au inca unde munci si straduindu-se ca prin munca lor sa-si mentina locul de munca. Si pentru cei care deja de un an si ceva se confrunta cu problemele pe care cu atata falsa milostenie si atatea lacrimi de crocodil le plangem la cei care vor fi afectati de acum inainte.

Stiti desigur ca nu mai sunt multe zile in care aveti posibilitatea sa directionati 2% din impozitul pe venit pe care l-ati platit in anul trecut catre diverse organizatii non guvernamentale. Daca nu stiati aflati ca nu e nevoie de multa hartogarie sau stat la cozi, se completeaza o simpla cerere -pe care cele mai multe organizatii v-o pun la dispozitie gata completata cu datele lor- care se depune la administratia financiara locala.

Pentru mai multe informatii puteti intra pe acest site, stiriong.ro. Imi pare rau ca, desi i-am contactat prin formularul de contact, administratorii site-ului nu mi-au raspuns, aveau si un banner pe care as fi dorit sa-l afisez, dupa ce l-am vazut la zoso. Anul acesta exista un parteneriat cu BCR prin care puteti depune formularul 230 sau 200, dupa caz, in cea mai apropiata sucursala BCR care detine o urna speciala in acest scop. Pe scurt: la aceasta pagina gasiti informatii despre proiect, baza de date cu organizatii care asteapta cei 2% care va apartin, puteti descarca formularul gata completat cu datele ONG-ului ales, si puteti consulta lista cu sucursale BCR in care sunt amplasate urnele.

E nevoie asadar doar de un minim gest pentru a ajuta o cauza care va este apropiata sufletului: Crucea Rosie, SMURD-ul, Societatea Romana de Cancer, ARAS, ASPA , Asociatia P.A.V.E.L., o multime de alte organizatii asteapta ajutorul vostru. 2% poate nu vi se pare mult, dar de la mai multi conteaza.

Eu am ales sa trimit cei 2% catre Crucea Alb Galbena Buzau. Aceasta este o organizatia care acorda ingrijiri la domiciliu persoanelor care au nevoie. Fondata si sustinuta de catre guvernul Flandrei Orientale, care trimite periodic reprezentanti pentru a-i verifica activitatea, Crucea Alb Galbena are o experienta de 6 ani in acordarea de servicii de ingrijire medicala la domiciliu si de 3 ani acorda si servicii sociale. Au o reputatie excelenta, muncesc cu dedicatie si seriozitate, iar implicarea pe partea de servicii sociale a venit in timp, dupa cateva cazuri sociale descoperite si rezolvate la interventia lor.

Navigati un pic pe pagina lor si, daca v-au convins:
Crucea Alb Galbena Buzau
cod fiscal beneficiar 15435267
cont RO80RZBR0000060004036384