Dupa cele doua derapaje cu microbuzul experimentate live la inceputul glaciatiunii din decembrie mi-am jurat sa nu mai pun piciorul in maxi-taxi daca mai are loc si al treilea. Intre timp toata lumea a descoperit beneficiile cauciucurilor de iarna, asa ca experientele pline de adrenalina s-au amanat.
Pana saptamana asta, cand, urcandu-ma intr-o seara in 10 m-am trezit ca de pe scaunul soferului imi intinde bilet un baiet rumen in obrajiori, cu aer de licean virgin. Pana sa apuc sa ridic din spranceana m-a izbit un miros cam ca ala din rata care face legatura cu Spirochetii din Ses. Numai ploaia maruntica si vanticelul vibrant in care asteptasem timp de 15 minute m-au facut sa nu cobor de urgenta. M-am asezat tremurand pe scaunul acoperit de o husa soioasa si jerpelita (al carei jeg era depasit doar de cel al banchetei, care se zarea printre gaurile sale) si-am inceput sa calculez cu ce bolta imi voi arunca in masina de spalat canadiana imediat ce voi fi ajuns acasa.
S-a dovedit rapid ca, desi microbuzul ofta din greu din toate tablele, purtandu-ne pe chinuitele strazi ale micului nostru oras, unicul scop al imberbului sofer era ocolirea gropilor din caldaram. Si cum acestea sunt, stie oricine, nu putine, in scurta vreme ne balabaneam pe scaune ca palmierii zvarliti de soarta nemiloasa in calea lui El Nino. Nici o surpriza in privinta motivului: suspensiile lipseau cu desavarsire. Cand l-am mai vazut si cum se incadreaza pe prima banda cand el avea de facut la stanga in intersectie si cum la Speed intra cu gratie pe rosu, taind calea unui alt microbuz mi-am zis ca-ntradevar nu mai am ce cauta in maxi-taxi si-ar fi cazul sa ma reorientez catre autobuze.
Ca doar mult iubitul (mai ales de catre soferi, hehehe!) nostru primar a dotatara orasul cu autobuze noi, moderne, calduroase, nemirositoare, cu taxare in masina. Numai ca, doua zile mai tarziu, ma aflam cu Marius in aceeasi intersectie de la Speed, asteptand in masina sa se faca verde semaforul ca s-o luam inainte. Basculanta din fata noastra intra-n intersectie, la verde, si dupa ea si noi, numai ca odata cu noi si autobuzul 2, care-a dat buzna, pe rosu, din dreapta. Cu ochii mari si alba la fata am privit cum babordul autobuzului trece centrimetric prin fata masinii noastre oprite in ultimul moment. Pana sa-mi adun fata cazuta ca la parodontoza si sa ma-ntreb cum de nu ne-a izbit cel din spatele nostru, ma trezesc ca soata mea schimba directia si-o ia dupa autobuz spumegand de indignare. La prima statie trage in fata lui si se duce sa-l apostrofeze: “Ce faci, mai nene, ne omori cu zile?!?”. “Domnule, iertati-ma, dar trei zile a fost acolo galben intermitent si nu m-am mai uitat la semafor, ca aveam prioritate….” Iar asta nu mai era nici licean, nici mos, era om in toata firea, cu camasa si cravata. 
Nu ma apuc acum sa dau din slova despre cum ar trebui sa conduca un sofer de autobuz. Ca n-am condus niciodata si n-am habar cat de greu o fi. Am insa un anunt pentru toti soferii din transportul in comun buzoian:
Stimati conducatori auto, mai mult ne- decat profesionisti! Mie inca mi-e draga viata. Vine primavara, vreau s-o traiesc. Asa ca faceti-va, rogu-va, rost de adrenalina fara sa va fiu eu pasager. Credeti ca-i posibil?
P.S. La 10 metri de statia de autobuz statea, bine-mersi, masina Politiei Rutiere. Nu s-au deranjat nici macar sa vina sa-i dea amenda ca oprise in statie, nicidecum sa cerceteze de ce Marius se certa in mijlocul strazii cu soferul de autobuz.
Citeste
