Crisia.net - Blog de farmacista

Postarea de astazi cuprinde o reteta delicioasa de pui la cuptor a la Niculescu, dar inainte de a ajunge la ea trebuie sa va povestesc (intr-o parantezuscula absolut necesara explicarii starii de buna dispozitie in care ma aflu) cum mi-am achizitionat eu cadou de ziua mea.

Cum printul consort ar fi fost absolut indispus sa fie carat prin magazinele de haine, am gasit de comun acord solutia: mi-a pus la dispozitie o suma de bani cu destinatia expresa de a-mi procura geaca de iarna. Zis si facut! Cand pornesc la cumparaturi de haine eu ma regasesc in doua situatii: fie primul lucru pe care-l gasesc pe vreun umeras este exact ce-mi place, in culoarea care-mi place si exact pe marimea mea, fie caut zile la rand pana ma umplu de nervi, amaraciune si promisiuni solemne de cura de slabit.

Cum de anul trecut avem si mall la Buzau m-am prezantat dis de dimineata la obiectiv. Bantuind eu prin unul din magazine (mai precis MiniPrix) zaresc pe un umeras o geaca exact cum mi-ar fi placut: groasa, calduroasa, cu gluga, dar usoara, tinereasca, fara prea multe buzunare sau briz-briz-uri. Probez, sunt multumita, ma uit la pret: 54 de lei. Perfect! Jumatate din buget. Ma duc cu ea la casa, scot 60 de lei si zic: “Dati-mi si-o sacosa, ca n-am!”. La care aud:”27 lei 50!”. “Cat?!?”. Zambet larg: “Avem reducere 50% la geci!”. Inchipuiti-va zambet si mai larg la mine! Am dat buzna la chioscul de presa, unde mi-am permis o aroganta: mi-am luat si Tabu (my favorite) si The One (slab tare, nu mai repet prostia).

Sa revenim insa la bucataria familiei Niculescu, in care multe intamplari se intampla. Ea este centrul de interes al apartamentului, de cele mai multe ori si musafirii tot aici salasluiesc, pentru ca este singurul loc din casa unde se fumeaza (obicei complet daunator mediului inconjurator si plamanilor mei de fumator pasiv, recunosc). Cum spuneam, astazi va prezentam reteta de pui cu cartofi la cuptor. Delicios, yam-yam! Nu putem sa incepem decat cu descrierea tinutei absolut necesara acestei retete, ea compunandu-se dintr-un tricou larg, multicolor, strampi si cipicei.

Sa purcedem, asadar: intr-o tava se pun vreo 6 pulpe de pui, cu putin ulei. Printre ele se indeasa cartofi, curatati si taiati bucati mari. Se adauga sare, piper si doua cesti de apa, dupa care se introduce tava la cuptor. Dupa un interval de timp nedeterminat se verifica starea natiunii. Se constata ca pulpele sunt bine mersi, nefacute, pentru ca focul a fost prea mic. Se stropesc cu zeama din tava si se baga la loc, moment in care se varsa cateva picaturi de zeama in cuptor. Acestea vor lua bineinteles foc, iluminand cuptorul (cand l-am cumparat n-am avut bani de unul cu bec). Se inchide rapid usa, verificand daca bretonul si sprancenele se mai gasesc la locul lor.

Se rasufla si de atata usurare se uita tava in cuptor cu focul dat mai mare pentru o alta perioada de timp nedeterminata. In care se presteaza alte activitati: glume, ras cu gura pana la urechi, intins rufe pe sarma, etc.

In ultima, dar ultima clipa se apreciaza din tot sufletul interventia sotului din dotare, acompaniata de un strigat usor panicat: “Mama! Ai uitat pulpele in cuptor!!”. Se scoate tava si se apreciaza pagubele: apa s-a evaporat, desigur, pulpele sunt rumene si crocante, insa cartofii s-au lipit indisolubil de tava. Acelasi sos pretios vine cu ideea stralucita de a se adauga un sot, obtinut din pasta de tomate diluata, cu adaos de ierburi aromate si usturoi tocat marunt. Dupa ce fierb nitel cu aceasta compozitie, atat cartofii (care renunta la adeziunea la tava, reorientandu-se mai ceva ca UDMR-ul catre PD-L) cat si pulpele capata un gust sublim, numai bun de savurat.

Incercati, asadar, mirobolanta reteta, si nu ezitati a-mi da de stire cum v-a reusit.

Oare de ce am impresia ca am incurcat oalele pe undeva?

Acum treizeci de ani evoluam cu gratie la camin. Mi-aduc aminte ca aveam un paltonas albastru cu rosu, pe al carui cordon calcand eu in timp ce coboram scara, am cazut in cap de pe a doua treapta. Asta a dus, probabil, la fruntea lata de care face haz Marius acum. Imi mai amintesc de trezirea la 5 si de diminetile de iarna in care asteptam, cu frate-meu de mana, sa se faca lumina si sa se deschida caminul. Imi mai amintesc si de limbricul pe care l-am ouat la ora de sport si l-am transportat acasa in strampi, ingrozita de cele ce mi se intamplau. De aici mi se trage, probabil, scarba si teama de orice vierme sau animal care se taraste.

Acum douazeci de ani eram clasa a opta si eram extrem de incantata. In fiecare vacanta de iarna sau primavara se facea la Arbanasi o tabara de matematica, unde mergeau numai cei mai destepti. Eu nu fusesem considerata a face parte dintre ei niciodata. In anul cu pricina se hotarase sa se organizeze, tot acolo, si tabara de fizica, si tabara de chimie. Cum cu chimia am fost in love de la prima ora, eram incantata, ziceam, ca trebuia sa plec in tabara cu pricina, de chimie. La vreo zece zile dupa ziua mea am sunat o colega sa o intreb ceva de niste teme si ea mi-a zis: “Lasa naibii temele! Tu nu te uiti la televizor?” “Nu! De ce sa ma uit??” “Deschide naibii televizorul!!!” mi-a zis, si-a inchis. Deschizand eu televizorul am nimerit tocmai la “Alo! Alo! Stati linistiti la locurile voastre!” si nu mi-a venit sa cred ce vedeam. Da, a venit Revolutia si tabara de chimie nu s-a mai tinut.

Acum zece ani eram proaspat absolvent de farmacie. Incepeam sa invat “subtilitatile” meseriei, ce inseamna “jigaraie pe gat” si ce sa recomanzi la durerile de stomac, cand stomacul este indicat cam prin dreptul ovarelor. Am inceput cu salariul minim pe economie, dar cu mare entuziasm. Si drag de oameni. Aveam, desigur, sa mi-o iau peste nas de multe ori. De multe ori de la oameni la care ma asteptam cel mai putin. Dar din toate omul invata.

Am treizeci si patru de ani. Mi-e draga familia mea: iubesc sa rad cu Marius din toti rarunchii, sa ma joc cu nepotii mei, sa taiem porcul de Craciun, sa stam toti la masa, sa-mi mai urechez finii din cand in cand. Mi-e draga meseria mea: niciodata nu m-am dus cu dezgust sau plictiseala la farmacie, indiferent ce zile grele ma asteptau. Mi-e drag sa-mi mai scormonesc mintea cum sa mai prepar vreun medicament care nu se mai gaseste sau cum sa recomand pacientului ce-i mai potrivit pentru el.

Am treizeci si patru de ani. Inca ma enerveaza prostia, ma dezgusta aroganta, ma scarbeste ghiolbanismul si ma irita ipocrizia. Inca mi-e drag sa citesc, sa ascult muzica house, sa vad filme bune, sa zambesc pe strada. Inca sunt convinsa ca totul va fi bine. Viata e frumoasa! And the best is yet to come.

La multi ani mie!

Nu vi se pare? Ne mangaie usor curentul si ne zboara parul in sus. Chiar avem asa, o idee ca ne ducem in jos, insa cred ca din cauza vitezei am inceput deja sa plutim si nu prea mai simtim multe, nici bune nici rele, nu ne mai atinge nimic. Stiti ca ma declar tot timpul optimista. Chiar si in cele mai negre momente eu caut sa vad partea buna. Daca stai sa te gandesti bine, chiar si “Mai rau de atat nu se poate!” e o expresie a optimismului, nu?

E! Vreau sa va spun ca tot anul, de fiecare data cand vreun eveniment, fie el legat de politica, monden, tv, sau viata, pur si simplu, oripila mai mult sau mai putin pe toata lumea, sentimentul meu era ca mai avem inca multe de vazut si de indurat. Tot anul asta, ca intr-o totala, dar totala dementeala, de fiecare data cand cineva spunea “Mai rau de atat nu se poate!” instantaneu imi venea in minte: “Ba inca n-ai vazut nimic!”.

As fi zis: Doamne, opreste liftul! Da cu noi de pamant, distruge blocul, schilodeste-ne, suna-ne apa-n cap, dar da-ne mintile la loc! Lasa-ne sa ne adunam bucatile de prin daramaturi si sa ne apucam sa urcam din nou. Oare nu am cazut de-ajuns?

Caci ieri eram in plutire, ca in poza: la cativa centimetri de pamant. Astazi pentru mine liftul s-a oprit. Sunt la subsol, intinsa pe burta cu mainile pe ceafa (apropo, asta-i pozitia corecta de luat cand cazi cu liftul, se pare), ascult apa care-mi suna-n cap si cum imi tiuie urechile. In vecii vecilor nu mi-am imaginat ca un coleg farmacist, mai ales unul care se presupune ca “poarta cuvintele” reprezentandu-si colegii, va putea aduce atat de mari prejudicii de imagine acestei profesii. Pentru noi, in sfarsit, simt ca nimic din ce se mai poate intampla, nici invazia de farmacii sau a lanturilor de farmacii, nici falimente, nici suprasaturarea pietei cu farmacisti, nici o nationalizare a farmaciilor, nimic nu va mai fi mai rau.

Nimic nu va putea egala degradarea si dezamagirea pe care le simt in acest moment. In sfarsit, pot sa spun, cu optimism, ca mai rau de atat nu se poate.

Foto: Denis Darzacq, La chute

Romanul e de felul lui tare mandru. De copiii lui (Stii ce-i fi-miu’? Badigard!!), de meseria lui (Sunt Qpatrat de la Surubul si Rulmentul SRL), de casa lui (Gresie, faianta, termopane, parchet, set Olivia-chiar, ce piscotul meu era setul ala Olivia??- nou-noute, toate de import), de masina lui (Prind suta-n cinci secunde si nu consuma mult, numa’ 10 la suta. La anu-i bag un tiuning, sa vezi eleron ce-i trag!). Cum se face ca nu-i mandru ca-i roman?

Cum sa nu fii mandru ca esti in stare sa traiesti si sa muncesti (fara s-o iei razna) in tara asta? Ca te descurci cu salariul pe care-l ai? Ca esti in stare sa mai pleci si in vacanta si sa mai cumperi si cadouri pentru copii? Cum sa nu fii mandru ca esti in stare sa conduci pe drumurile pe care le avem, ca sa poti sa vezi o tara superba, asa neingrijita cum e?

Ia ganditi-va: avem cu toti vreo debara in care am ingramadit tot felul de lucruri netrebuincioase intr-o dezordine de mai mare rusinea. Suntem mai putin mandri de casa noastra din cauza ei? Copilul olimpic la mate a luat 3 la franceza. Sunteti mai putin mandri de el? Masina cea bengoasa v-a facut figura si v-a tinut 5 ore pe marginea drumului pana a venit platforma. Sunteti mai putin mandri de ea? Nu cred. Pentru ca vedeti mereu partea buna si stralucitoare. De ce n-o puteti vedea si la natia asta?

Da, avem hoti, tigani, jmekeri, politicieni care poate ne fac numele neamului de ras. Dar avem si elite, avem si oameni care traiesc si muncesc exemplar, unii fara sa fie cunoscuti. De ce sa nu le recunoastem meritele, de ce sa nu fim mandri cu ei? Cum sa nu fii mandru ca acesti oameni s-au nascut in tara in care traiesti? Cum sa nu te lauzi cu ei? Cum sa nu crezi ca lumea ar fi altfel fara Romania? Da, poate suntem buricul pamantului! De ce n-am fi? De ce nu ne luptam sa fim?

Americanii considera ca sunt prima natie a lumii si nici macar nu se cred aroganti pentru asta! Uitati-va cum traiesc ei (mult mai bine si mai usor decat noi, dupa cum consideram). Atunci pe noi ce ne impiedica? A, poate faptul ca daca nu-s motive de mandrie nu-s nici motive de munca pentru a le pastra?