De ceva vreme ma plimb prin oras cu castile-n urechi. Ascult radio, de obicei Vibefm seara si Kissfm dimineata. In acest context (cum zicea bunicul, Dumnezeu sa-l aiba-n grija lui) cam cum credeti ca arata Cristina, ascultand Carcotasii intr-o dimineata si zambind pe strada cu gura pana la urechi? Faceam de zor muschi la obraji cand am prins din zbor cateva priviri contrariate si m-am ofilit. Totusi, castile sunt vizibile, e clar ca nu rad ca proasta la…. vai, ce era sa zic!!!….. Ce-i asta?? Ia stai asa, nu mai e voie sa zambesti pe strada?
Se pare ca nu, e chiar ciudat, ca sa nu zic rusinos. Mi-a fost confirmata aceasta idee de un mic experiment: am plecat de la farmacie, tot cu castile in urechi si cu un zambet larg pe buze. Era frig si din cer cadea o burnita care-mi aburea ochelarii, lasandu-ma aproape chioara de-a binelea. Da’ eu zambeam. E, la fiecare treizeci de pasi un om se uita contrariat la mine, si parca citeam (peste ochelarii aburiti) in ochii lui :”Oare ce-o avea asta de rade? Ce-i de ras???”. Asa ca m-am uitat mai atent la oameni.
Spunea cineva ca romanii merg incruntati pe strada din cauza ca sunt apasati de griji si nevoi. Am constatat ca nu sunt nici macar asa. Nici macar incruntati crancen, nici macar nervosi crunt, nici macar suparati pe viata. Sunt plati, fara expresie. Am vazut zambete, chiar rasete, doar la grupurile de adolescenti care ieseau (sau poate chiuleau) de la liceu. In rest, nici macar un suras, nici la cei ce aratau de 20 si ceva de ani. Bantuie toti pe strada ca niste zombi, privind in zare fara tinta si fara sa exprime ceva. Ce ni se intampla? La 20 de ani devenim brusc seriosi si uitam sa mai suradem? Nu ne mai misca nimic?
Tot reflectand la asta am realizat brusc ca si eu la farmacie stau mai mult incruntata si mi-am adus aminte ca mi-a si atras atentia cineva despre asta candva. Si cand ma ocup de cate-un preparat mai migalos ma trezesc ca tugui involuntar buzele “facand bot”. Asa ca mi-am propus sa zambesc mai mult. Nu pentru ca maine va fi mai rau, ci pentru ca astazi e grozav! Sa-mi permit sa surad la vederea vreunui copilas frumos, a vreunui catel haios sau a vreunei vrabii care se scalda in vreo balta.
So here I am/ standing tall/ I’m free of all/ the hate in the world
Life is great, you are great!
Poza de aici
Later edit: Tot cu zambetul pe buze si cu House-ul in urechi astazi m-am trezit traversand relaxata pe rosu in ditai intersectia din Buzau. Mi se parea mie cam ciudat ca se napustesc niste masini peste mine, da’ pana nu m-am uitat mai atent la semafor nu m-am trezit…… 
As vrea sa particip si eu la aceasta campanie si mi-ar face o deosebita placere sa o popularizez pe situl farmaciei noastre si nu numai.
Adresa web este:www.farmaciibuzau.ro
Bravo Cristina! Zimbeste-le tuturor si ziua va fi altfel! O seara buna!
V-am trimis un mail in acest sens. Si o sa va raspund curand si la intrebare.
Draga Crisia,
Cu un zambet in suflet iti citesc postarea, ai mare dreptate suntem foarte incruntati in tot ceea ce facem.
Trebuie doar sa ne mai descretim putin fruntile si sa privim cu optimism.
O seara frumoasa,
Sergiu
Intr-adevar, multi dintre noi romanii nu radem pe strada, nu zambim cand oferim servicii. Insa, in ultima vreme, am observat o schimbare in obiceiuri: la magazinele de unde cumpar in mod obisnuit, vanzatoarele sunt amabile si surazatoare, ba imi mai ureaza si cate ceva bun cand plec. De asemenea, de unde pana mai acum cativa ani, in fotografii oamenii cel mult zambeau (dar nu-si aratau dintii), acum vezi mai multe poze vesele, oamenii sunt parca mai increzatori si isi arata sentimentele.
Am avut candva ocazia sa compar fotografiile facute unui grup multicultural format din americani, canadieni, africani, francezi si romani. Toate celelalte natii isi aratau dintii in poze, americanii radiau pur si simplu, numai romanii zambeau cel mult discret, cei mai multi fiind destul de oficiali. Constat astfel diferente culturale destul de mari intre noi si ceilalti si in aceasta privinta. Dar daca vom fi tot mai multi cei care zambim celorlalti, sunt sigura ca vom putea schimba un obicei cu altul.
Si eu zambesc pe strada – dar fara sa ascult radioul – pur si simplu imi vine de multe ori sa zambesc (stiu eu ce vad…) – si o fac chiar de-s singur si intr-adevar atrag cateodata si priviri ciudate!
Numai bine!
Dupa mine,nu poate zambi decat o fiinta(STII CA SI UNELE ANIMALE ZAMBESC?) care este impacata cu sine si cu lumea inconjuratoare.Imi vine in minte figura parintelui Teofil Paraianu cand recita o poezie(rugaciune) despre Maica Domnului.Zambea cu o seninatate si o bucurie care m-a marcat.
Nu ma astept sa intalnesc un asemenea zambet pe strada.Acolo motivatia este alta.Am sesizat o anumita confuzie intre zambet si ras in articolul tau(sau ma insel?).Zambetul este premergator rasului domestic(normal) care este premergator rasului cu gura pana la urechi sau rasului cu lacrimi(nu stiu cum zambesti tu cu gura pana la urechi! …). Este oare o eroare a naturii ca radem cu acelasi fel de lacrimi cu care si plangem?
Unii considera ca trebuie sa aiba motive serioase sa poata zimbi desi nu-i costa nimic sa o faca. Atunci cind zimbesti dispare eventuala incordare ce poate exista intre doua persoane. Eu am patit ceva similar pe strada, cu castile in urechi. Si nu a avut de ce sa ma deranjeze ca ceilalti se uitau ciudat la mine. Daca vor sa stea botosi este alegerea lor.
Ha!Chestia asa mi se intampla si mie mereu,deobicei in autobuz.Si nu stiu cum sa fac sa nu par nebuna,dar pur si simplu nu ma pot abtine sa nu rad,daca ascult radio si se spune ceva amuzant,sau daca se intampla ceva.Chestia e ca acum am si haina si esarfa si castile sunt negre,la fel ca haina.Si nu prea se observa.Deci oameni ar putea spune foarte usor ca sunt nebuna.:))
Si da,nici eu nu prea vad oameni zambind pe strada.Noi mereu cand iesim de la scoala in grupuri,trebuie sa zambim/radem.Altfel nu putem ajunge linistiti acasa.:))
sh me mi se intampla sa zambesc ..knd merg pe drum…ascultand muzik…ceea ce fac mereu..sau sa incep sa fredonez ushor unele versuri..iar unii au impresia k vb singura:-j