Crisia.net - Blog de farmacista

“Aveti o fetita!” Ooo, ce veste minunata! Si de aici, in general, incepe iuresul.
Trebuie pampers. Care-s cei mai buni? Ce marime? Nu, nu “mini”, “new born” se potrivesc mai bine. Dar nu se opareste de la ei? E bun Bepanthenul ca sa nu se opareasca? Dar daca s-a oparit, cu ce dam? Mai bine cu Dermocare sau cu crema Johnson? Sau mai bine o crema preparata in farmacie?
Nu suge la piept. Trebuie lapte praf. Care-i cel mai bun? Milumil sau Pre-Nan? Dar daca le inlocuiesc are ceva? Ce ceai sa-i dam sa nu aiba colici? Baby drink e mai bun decat Sab simplex? Sau mai bine potiune de colici preparata in farmacie, dar sa fie proaspata!!!
Ii curge nasul. Sa-i pun ser efedrinat? Nu-i mai bun Vibrocilul? Un aspirator nazal mai bun, care-i cel mai bun? Batista bebelusului nu-i prea puternica?
Care suzete sunt cele mai bune, nu vrea sa tina suzeta si pace!? Niste tetine mai moi n-aveti? Biberoanele astea sunt bune? Nu, nu vreau asa, ca nu-i plac cu capac albastru. Cu ce sa-i mai dau pe gingii, ca-i dau dintii, colacel din acela pentru dinti aveti? Dar ce are inauntru, daca-l sparge se intampla ceva?? (e apa distilata in ele…).
Mi se pare ca tuseste cam tare, ce sa-i dau? Aaa, cam o data pe zi, dar nu trebuie sa-i dau ceva? Daca ragaie la mai mult de 10 minute de batut pe spate e grav? A facut niste cojite in cap, ce sa-i fac? De doua zile face caca un piculet mai moale decat de obicei, sa-i dau oare Smecta? Ii cade parul, dar rau de tot, ce sa fac???
O bine situata familie din oras a fost de curand binecuvantata cu un proaspat membru. In 24 de ore pe la farmacie s-au perindat: un angajat al bunicului dupa aspirator nazal. Un alt angajat al bunicului sa schimbe aspiratorul cu “Batista bebelusului”. Fericita bunica sa cumpere late praf, tetine, suzete, supozitoare de febra si constipatie si altele. Fericitul tatic sa cumpere o cutie noua de lapte praf, ca prima statuse nu se stie unde si mamei i se parea ca are un miros dubios. Fericitul bunic, sa cumpere crema pentru fundulet. O familie intreaga se agita in jurul unui Botz cu ochi. Cele mai insignifiante detalii capata importanta cataclismica.

Get real, people!!!! Lasati copii sa creasca normal! Nu-i mai cautati atata in fund, nu le mai numarati firele de par si nu le mai masurati miligramele luate in greutate. E normal sa aiba colici, e normal sa faca febra de la vaccin, e normal sa se opareasca, e normal sa va scuipe suzeta in ochi daca n-au chef de ea. Mananca atat cat au chef si cresc cat le e felul. Partaie, ragaie si pleoscaie la orice ora din zi si din noapte. Cad, se murdaresc, baga in gura tot felul de minuni.
Ce se intampla? De cand e lumea se nasc si cresc copii! De ce nu se mai poate sa se intample asta in mod normal si fara agitatii? De ce bunicile uita brusc cum au crescut primul rand de copii si cer atatea sfaturi? Cum se face ca noi am putut sa ajungem oameni mari cacand scutece de panza si fiind unsi la fundurile oparite cu ulei fiert? E adevarat, avem de toate acum. Dar nu s-ar putea sa nu ne mai cacamfacem atat pe noi? Am facut un copil, nu am ouat un ou de aur cu coaja crapata!

P.S. Dragi tatici, sa va implicati in cresterea copilului nu inseamna s-o sunati pe tanara mamica de 5 ori in 60 de minute ca s-o intrebati daca i-a dat copilului sa manance, daca a mancat, cat a mancat, de cate ori a ragait si de cate ori a partait cel mic (asta in timp ce sunteti la o bere cu amicii). Si nu inseamna nici sa va duceti pana la farmacie de unde sa sunati plictisiti pentru a o intreba de trei ori ce trebuie sa cumparati. Inseamna sa fiti prezenti.
P.P.S. Daca bunul Dumnezeu ne-a binecuvantat cu inventia numita generic Pampers, de ce ne batem joc de creatia lui si ii aruncam pe cei folositi pe unde gasim o margine de drum sau de padure mai curata?
Poza e de aici

Inspirata de Monica si pentru ca n-am avut loc la calculator de Marius, care se uita la un film, am pus mana pe pix si pe primul carnetel ce mi-a cazut in mana si iata ce-a iesit (nu, n-am scris cu piciorul stang!!….!!!…):

Niciodata n-am inteles de ce unii patroni nu sunt in stare sa incheie civilizat o relatie cu un angajat. De ce considera ca salariul a fost prea suficienta plata pentru munca si loialitatea angajatului si ca orice gest (nematerial) au facut pentru a ajuta angajatul respectiv reprezinta o dovada de maxima marinimie din partea lor, a carei valoare angajatul nu o va putea restitui in veci. De ce doar patronul a facut, doar patronul a ajutat, doar patronul a dat dovada de prietenie si intelegere, iar angajatul doar a profitat de marinimia sa. De ce orele suplimentare, implicarea, sufletul pus intr-un loc de munca dintr-o data vin “la pachet” cu sarcinile de serviciu recompensate prin salariu si nu merita nici macar un “multumesc”.
Cam cu gandurile astea ma innegream zilele trecute in drumul meu spre casa. Ieri insa am eliberat primele retete de stupefiante din viata mea. In timp ce numaram fiolele cu mainile tremurande am citit CNP-ul de pe reteta si m-au trecut fiori reci: morfina era pentru o fetita de 11 ani bolnava de cancer osos! M-am uitat la mama ei. Femeia care statea in fata mea, imbracata in haine jerpelite care fluturau pe langa ea, atat era de slaba, avea pe cap o basma legata sub barbie precum femeile in varsta, desi nu cred ca avea mai mult de 35 de ani. Si avea in ochi o privire atat de deznadajduita, de infranta incat am intepenit. Mi-a fost pur si simplu rusine sa o mai privesc in ochi si m-am grabit sa verific de trei ori reteta, de trei ori fiolele folosite pe care le adusese inapoi, de trei ori tipul, concentratia si cantitatea de fiole noi pe care i le-am dat. Tot ieri o femeie venise sa restituie morfina nefolosita pentru sotul ei, care murise la 39 de ani de cancer la plamani.
Ducandu-ma spre casa, am realizat deodata ca sunt oameni care la varsta mea sunt preocupati sa faca demersurile pentru a procura morfina pentru copilul/ sotul/fratele/parintele bolnav de cancer. Sunt oameni care la varsta mea sunt preocupati ca nu gasesc insulina care le este necesara ca sa mai traiasca o ora/o zi/un an. Sunt oameni care la varsta mea sunt preocupati sa-si reinnoiasca tratamentul pentru schizofrenie/depresie majora/psoriazis/lupus eritematos/stare post-transplant/hepatita C luata din spital/…… Iar pana acum am vazut doar varful aisbergului.
Asa ca….. de ce mai sufar eu, oare???

Scanteia Dojo nu putea sta linistita si a mai pus de-un proiect. Ea si Nebuloasa au gandit, stabilit si adus la viata un blog dedicat femeilor. Nu cu sfaturi gen Cosmo sau “trucuri utile” ci cu discutii destepte si uneori cu subiecte incomode.
Blogul este “dedicat femeilor cu neuroni şi încercând să le aducă minţile în cap şi celorlalte.” zice Dojo.
“Nu ne propunem sa facem o revolutie, ci doar sa adaugam putin bun simt nebuniei spre care se indreapta femeia zilelor de azi. Ca, e greu sa fii femeie, am spus-o deja si-mi sustin ideea.” zice Nebuloasa.
Link-ul sta de astazi in blogroll: La feminin. Enjoy!

Sunt o meduza. Parca nu mai am maini, picioarele parca sunt moi si subtiri-dar ma dor calcaiele de le urc pe pereti la propriu-, iar creierul este in stare de jeleu. Este a opta zi de lucru la noua farmacie. Mi-e somn de-mi cad ochii in gura, dar nu ma las, trebuie sa insir aici cateva impresii gelatinoase.
Ma laudam cu punctualitatea mea legendara. Am reusit sa intarzii de trei ori intr-o saptamana, n-am habar cum. Numai ca asta e ceva asa, subtire, aspectul cel mai putin relevant. Am ramas mult de tot in urma in ultimii ani. Medicamente cu care n-am avut tangenta pana acum au dat navala peste mine cand inca nici nu invatasem bine pe unde sa le caut in dulapuri. Anumite tipuri de retete pe care nu le-am intalnit pana acum (caci n-am avut pacienti) s-au ingramadit si ele repede sub nasul meu, care se incretea tot mai tare a mirare. Ritmul in care se prepara magistrale (“preparatele” prescrise de medici) si elaborari (“retetele” standard: apa oxigenata, rivanolul, alcoolul si talcul mentolat, etc.) este aproape industrial. In fiecare zi vin intre 20 si 40 de magistrale, unele formule nu le-am mai preparat din timpul facultatii si s-au grabit tare sa dispara in cotloane nestiute ale mintii mele. Trebuie sa iau lanterna si sa ma apuc sa dau paianjenii la o parte de pe vechile si ingalbenitele recepte. Sau sa fur din nou meseria de la farmacistele care asta fac zi de zi, cred ca asta-i o varianta mai buna.
Tracul de incepator combinat cu emotia de a “presta” in fata maestrilor, ca sa zic asa, si-au spus cuvantul din nou in ceea ce ma priveste: n-a trecut nici o zi macar in care sa nu fi facut vreo tampenie. Ma bucuram ca am scutit-o pe sefa de a face NIR-uri la un teanc de facturi, a doua zi am aflat ca am gresit preturile pe vreo trei dintre ele, desi mi se explicase ce era de facut. M-am bucurat ca am facut potiune pentru colici, macar din asta sa fie facuta mai multa, ca se vinde, a doua zi am constatat ca gresisem etichetele. Sa mai zic? Nu mai zic, ca mi-e rusine si mi-e groaza si mie de prostiile de care poate inca nici nu-mi dau seama.
In acest moment zac sub forma de afis sub avalansa de informatii in dezordine care m-a coplesit saptamana asta. Dar stiti ceva? In sufletul meu ma bucur. Pentru ca, intr-un mod aproape inexplicabil pentru mine, se pare ca sunt folositoare. Cu tot cu natangiile mele sunt de ajutor. Cu toate lipsurile mele mai reusesc sa usurez munca celorlalti. Iar asta nu-i putin lucru si ma ajuta sa ma obisnuiesc cu noul inceput. Care nu-i deloc usor, desi credeam intr-un timp ca n-ar fi o problema pentru mine. Oare la ce varsta noile inceputuri incep sa devina mai mult corvoade decat provocari? Poate ca n-am atins-o inca. Oare cand incepi sa te blazezi si renunti sa mai evoluezi? Probabil ca in momentul in care nu-ti mai doresti nimic in plus. Iar eu am facut greseala asta la un moment dat. Iata insa ca Dumnezeu are grija totdeauna sa ne dea cate un bobarnac care sa ne aduca pe calea cea buna, desi e mai grea.