Intoarcere la realitate
Niciodata n-am inteles de ce unii patroni nu sunt in stare sa incheie civilizat o relatie cu un angajat. De ce considera ca salariul a fost prea suficienta plata pentru munca si loialitatea angajatului si ca orice gest (nematerial) au facut pentru a ajuta angajatul respectiv reprezinta o dovada de maxima marinimie din partea lor, a carei valoare angajatul nu o va putea restitui in veci. De ce doar patronul a facut, doar patronul a ajutat, doar patronul a dat dovada de prietenie si intelegere, iar angajatul doar a profitat de marinimia sa. De ce orele suplimentare, implicarea, sufletul pus intr-un loc de munca dintr-o data vin “la pachet” cu sarcinile de serviciu recompensate prin salariu si nu merita nici macar un “multumesc”.
Cam cu gandurile astea ma innegream zilele trecute in drumul meu spre casa. Ieri insa am eliberat primele retete de stupefiante din viata mea. In timp ce numaram fiolele cu mainile tremurande am citit CNP-ul de pe reteta si m-au trecut fiori reci: morfina era pentru o fetita de 11 ani bolnava de cancer osos! M-am uitat la mama ei. Femeia care statea in fata mea, imbracata in haine jerpelite care fluturau pe langa ea, atat era de slaba, avea pe cap o basma legata sub barbie precum femeile in varsta, desi nu cred ca avea mai mult de 35 de ani. Si avea in ochi o privire atat de deznadajduita, de infranta incat am intepenit. Mi-a fost pur si simplu rusine sa o mai privesc in ochi si m-am grabit sa verific de trei ori reteta, de trei ori fiolele folosite pe care le adusese inapoi, de trei ori tipul, concentratia si cantitatea de fiole noi pe care i le-am dat. Tot ieri o femeie venise sa restituie morfina nefolosita pentru sotul ei, care murise la 39 de ani de cancer la plamani.
Ducandu-ma spre casa, am realizat deodata ca sunt oameni care la varsta mea sunt preocupati sa faca demersurile pentru a procura morfina pentru copilul/ sotul/fratele/parintele bolnav de cancer. Sunt oameni care la varsta mea sunt preocupati ca nu gasesc insulina care le este necesara ca sa mai traiasca o ora/o zi/un an. Sunt oameni care la varsta mea sunt preocupati sa-si reinnoiasca tratamentul pentru schizofrenie/depresie majora/psoriazis/lupus eritematos/stare post-transplant/hepatita C luata din spital/…… Iar pana acum am vazut doar varful aisbergului.
Asa ca….. de ce mai sufar eu, oare???
Uff .. tragic.
Si eu am uneori impresia ca dramele mele sunt ‘de suprafata’, mai ales cand dau de asemenea situatii. Nu suntem nici noi scutite de durere, dar aceasta paleste in fata tragediilor pe care le traiesc unii ..
Te strange in spate cand citesti sau auzi cata suferinta exista in jur. Din pacate, in fiecare zi uitam sa ne bucuram de ceea ce avem. Suntem mereu nemultumiti, ne dorim mereu mai mult, ne enervam in trafic sau la rand la casele de marcat. Ne enervam la cabina de proba sau in oras cand chelnerul nu vine mai repede cu comanda. Ne suparam ca nu primim nu stiu ce flori, ca nu primim un telefon toata ziua sau ca a iesit in oras cu baietii. Dar uitam sa ne bucuram de viata, uitam sa apreciem ceea ce avem. De fapt nu constientizam cat de bogati suntem, cate persoane dragi sunt in preajma noastra, cate lucruri frumoase trec pe langa noi. Nu mai vedem zambetul unui copil, nu ne mai bucuram de caldura razelor soarelui, nu ne mai doare suferinta unui catel cu 3 picioare.
Pacat. Viata trece pe langa noi asa de repede. Imi impun in fiecare seara sa adorm zambind. Si poate maine dimineata voi fi mai recunoscatoare pentru tot ce am.
Ce mare dreptate ai! Bine-ai venit in coltul meu si te mai astept. Si am sa ma straduiesc si eu sa adorm zambind.
Da, asa e, Weigela. In ultima vreme, ma opresc deseori in loc si-mi zic: hei, bucura-te de ceea ce ai.
@crisia: m-ai intristat cu povestile legate de morfina…
un post interesant si care ne poate deschide ochii catre mai departe. multi dintre noi traiesc in rautile lor cotidiene cu traficul, seful, manelistul de pe strada, vecinul, zugravul, fostul sot, soacra, fata de la banca, traian+elena base, nauomi, fata de la pg 5, protv, otv, blah blah tv etc etc.
sunt cam de varsta bietei mame ce trebuie sa cumpere morfina pentru fiica sa. nu am copii insa ma gandesc cu groaza la micutii ce mor de foame si de sete prin alte parti ale lumii. sunt insa doar un mic purice si puterea mea inseamna nimic. si nu stiu ce sa mai spun…
poate doar sa incerc ca in fiecare zi sa fiu un om bun.
Bun venit! Din pacate sunt adevarate si zilnice. Si din pacate suntem cam singura farmacie care mai aduce, pentru ca au un regim special, se tin evidente peste evidente. Oricum, m-au avertizat colegele ca am a ma astepta la multe povesti zguduitoare..
Bun venit si tie si sper sa nu te plictisesti pe la mine pe aici!