Crisia.net - Blog de farmacista

Rau e cand esti “prost”. Adica n-ai habar de niste chestii. Ca muncesti poate de trei ori mai mult. In orice caz, aveti mila si rabdare pana ma pun la curent cu tot. Sper sa va placa hainele cele noi.

Prigoana la Mihalea Tatu:
-V-a deranjat vreodata ca ati fost numit “regele gunoaielor”?
-Nu. Dar s-a inteles gresit! Pentru ca am fost “regele curateniei”, nu “regele gunoaielor”!
De unde reiese ca uneori chiar e necesar sa ne urcam pe masa, ca sa avem o alta perspectiva asupra lucrurilor….

Dojo are un articol “scurt si usor retoric” in care-si pune cateva intrebari pe marginea inconstientei unora din soferii romani: “Înainte de a mai comite o ilegalitate (oricât de mică vi se pare), gândiţi-vă că poate este ULTIMA. Cum vi se pare ideea de a avea ultimele ore de trăit pe lumea asta? Cum vi se pare gândul că AŢI PUTEA UCIDE UN OM?” Ca sa-si poata raspunde la aceste intrebari romanul verde ar trebui sa dea dovada de responsabilitate, avand in vedere spusa englezeasca “If you can’t do the time don’t do the crime”. Si ar trebui sa gandeasca nitel in viitor. Lucru destul de dificil, avand in vedere ca romanasul nostru traieste eminamente in prezent. Iata:
Uita cu usurinta trecutul, neglijandu-si si umilindu-si batranii, iar asta incepe sa devina politica de stat. Cel care-a zis “cine n-are batrani sa si-i cumpere” e probabil un mare bleg. Cum sa platesti marfa veche? Ce mai incurca locul mosii si babele astea? Sa lase sa mai iasa tineretul in fata!
Nu gandeste nici o clipa la viitor, batandu-si joc de copiii sai prin proasta crestere si educatie deficitara. Nu-si asuma raspunderea pentru ce face/ spune. In tara lui “lasa, ma, ca merge asa!” si “timpul trece, leafa merge!” important e ca totul sa arate bine astazi, cand dam in primire. Nu conteaza ca maine proprietarii se vor trezi ca raman cu robinetul in mana sau le cade tencuiala in cap. Nu conteaza ca maine poti sa desprinzi cu mana de pe autostrada bucati de metri patrati de asfalt gros de un deget. Nu conteaza ca maine se va dovedi ca am dat pe post/ la ziar o minciunastire neverificata. Astazi sa spargem audientele!
De ce sa ne facem griji? Astazi sa ne fie bine! Cum? Poate maine nu mai avem serviciu? Nici o problema! Astazi avem bani sa ne cumparam LCD! Ce? E posibil sa te imbolnavesti de ficat si sa-ti creasca tensiunea? Mai e pana atunci! Astazi ne simtim bine, bem bere, fumam si facem un gratarel! Ha? In cativa ani ne va acoperi gunoiul? Da’ gunoierii de ce-s platiti? Nu sa curete? Ce daca arunc pungile pe jos, si-asa la supermarket gasesti din belsug!
Traieste clipa! Si-o traim! Nimic altceva nu mai conteaza si nu ne ingrijoreaza. De atat de multe ori aud in jurul meu “Lasa, ma, ca om vedea noi ce-om face!” incat incep sa ma intreb: oare nu cumva e mai bine asa? Ce rost are sa gandesti la viitor? Eu imi albesc parul inainte de vreme aratand disperata fuioarele de fum si prezicand valvataia care ne paste pe cand restul lumii sta calma coafandu-se si asteptand inspiratia de moment. Incep sa cred ca arat cam ca regele Louie al maimutelor din Jungle Book. In jurul sau se prabusesc ruinele castelului, dar el se chinuie sa mai tina locul unei coloane, sustinand fara nici un rost o bucata din tavan.

Pe cand ma pisalogea sefa sa fac scoala de soferi nu mi-as fi inchipuit cat de mult va ajunge sa-mi placa sa conduc masina. Acum, dupa o zi grea la farmacie, ma urc in masina, dau drumul la muzica, o pun pe Cristina cea obosita, stresata, plina de griji si nervi, pe scaunul din dreapta iar eu las kilometrii pe care-i inghite Maritza sa ma poarte in lumea relaxarii.
In trecerea mea domoala pe langa locuri, lucruri si oameni unele faze pe care le vad imi raman lipite de minte ca niste stop cadre atat de vii ca le pot descrie in amanunt:
Un caine superb pe trotuar, un ciobanesc german roscat cu spinarea neagra, cu niste urechi mari si o zgarda rosie. Chiar ma mir ce-i cu el singur acolo si exact cand trec pe langa el vomita in jet un lichid verzui.
O tiganca din cele cu fuste colorate, cu o traista pe umar si cu binecunoscutul carlig in mana se duce probabil spre tomberoane. Cu aceeasi preocupare pe fata si in atitudine ca si domnul in costum din spatele ei, care se duce la serviciu, purtandu-si cu grija servieta diplomat si vorbind la mobil.
O fata cu o canadiana scurtuta si blugi, cu o caciulita in care si-a indesat parul balai, pe marginea drumului la iesirea din oras. Merge dinspre oras spre camp si cand trec pe langa ea ma izbeste cu o privire albastra atat de trista ca ma ia frica.
Doi copii, un baiat si o fetita, la fel de inalti, cam de 7-8 ani. Cu blugi albastri si cu bluzite de trening de bumbac, el bleu, ea rozalie. El brunet, tuns “bros”, merge cu o mana intr-un buzunar, a smecheras. Ea balaie, cu parul revarsat pe spate, se lasa rusinoasa sa fie condusa, tinandu-si o manuta in mana lui cealalta. Si rad mergand unul langa altul, cu gurile pana la urechi, lasand sa se vada cativa dinti lipsa la fiecare.
Drum drept in fata mea, soarele spre apus. Plutele de pe marginea drumului freamata de-un vant usor. Pe varfuri sunt rosii portocalii. Intr-o clipa din ele porneste vartej de frunze galbene, verzi-galbene, rosii-galbene, ma invaluie si danseaza invartindu-se in urma masinii.

Putine filme pot sa revad de 3-4 ori fara sa ma plictisesc si traindu-le de fiecare data. Unul din ele a fost aseara pe Prima. “My life” este povestea unui om de afaceri realizat, care afla ca va avea un copil, dar cam in acelasi timp este si dignosticat cu cancer metastazat, speranta sa de viata fiind de 3-4 luni. Disperat ca nu va ajunge sa-si vada copilul, Bob Jones incepe sa realizeze un film despre el si viata lui, prin care baiatul sau sa ajunga sa-l cunoasca. Nicole Kidman face un rol extraordinar. Nu stiu cum ai putea ramane atat de senina afland, gravida fiind, ca tatal copilului tau va muri poate inainte sa nasti. Manat de dorinta arzatoare de a-si cunoaste fiul, Bob (Michael Keaton) ajunge sa traiasca mult mai mult decat se asteptau medicii, filmand continuu tot ce i se intampla (inclusiv nasterea micutului Brian), impacandu-se cu el insusi, punandu-si viata in ordine. Lunile pe care le “fura” bolii sunt traite cu folos si insemnatate, cu furie, dar fara lamentari si depresii inutile.
Filmul asta este ilustrarea perfecta a principiului “Traieste-ti viata ca si cum astazi ar fi ultima ta zi”. Ne spunem mereu ca mai avem timp, atat de mult timp, si totusi, el trece atat de repede. O singura clipa desparte fiinta de nefiinta, dar daca ar fi asa cum terapeutul sau chinez ii spunea lui Bob (aproximativ): ”Ultima secunda din viata ta este cea mai importanta. In ea se concentreaza tot ce ai simtit, tot ce ai gandit, tot ce ai fost, ca o samanta a vietii tale viitoare” ai fi oare mandru de cum ar arata acea secunda? Ai mai risca orbeste, doar din sete de adrenalina, ca doar de murit tot mori?

Pe langa film, am reflectat la cele scrise de Miruna si Dojo