Crisia.net - Blog de farmacista

Sunt multe comentarii la acea postare a lui Serban Huidu, dar, pentru ca tot vorbeam la un moment dat despre copii, mi-a atras atentia ce spune intr-unul din ele Daniel Voicescu. Am sa-l reproduc exact, pentru ca mi s-a parut o parere de o extraordinara maturitate:
“Salut Serban. In legatura cu raspunsul tau la un comment as vrea sa-ti spun unele-altele… “suntem ultima generatie care a prins lucrurile simple”… Suntem cam de aceeasi varsta. Ne bucuram noi de lucrurile simple, da mai tii minte ce ne luceau ochii la alea “complicate” (masinute, robotei…)… Asta ca o paranteza.In ordinea principala de idei, avem copiii pe care ni-i “facem”. Cand spun asta ma bazez pe experienta celor 4 copii personali si a celor o suta si ceva de la scoala. Ce “plantam” aia “rasare”. Principalii “daunatori” sunt divortul parintilor (=>lipsa de autoritate), necaldura relatiei adult-copil (lipsa de comunicare), nesupravegherea (discreta, dar “atenta”)sau dimpotriva ingradirea exagerata(=>frustrarea), “preaiubirea” (rasfatul), neresponsabilizarea (”am si drepturi dar si datorii”). … Nu-i putin lucru sa cresti un “om”… N-a fost niciodata, dar acum e mult mai solicitant ca altadata. Copiii de azi nu sunt nici mai buni nici mai rai ca cei de altadata. Te invit oricand sa te “strecori” printre ei si sa le acorzi atentie, simpla, “neformatata” de nici un fel de judecata sau prejudecata, ca tot vorbim de lucrurile simple… Sunt inteligenti, sunt curiosi, sunt curati (deep inside), sunt vii… Dar fiindca traiesc intr-o jungla a tentatiilor, au nevoie de un atent si constant “ajutor”. Si mai ales de exemplul personal. Mai intai trebuie sa ne intoarcem noi insine la lucrurile simple, esentiale ale vietii. Noi am crescut cu ele, fiindca erau pretutindeni in jurul nostru. Acum dau navala peste noi agresivele “noutati”. Cele simple sunt tot acolo, dar nu mai sunt foarte la indemana. Vorbim despre ele, dar cati le si cautam cu adevarat…”

Unul din cele mai frumoase posturi pe care le-am putut citi in ultima vreme se gaseste pe blogul lui Serban Huidu. In agitatia zilnica, intre amenintari cu criza si negocieri pentru viitorul Romaniei, intre serviciu si imbulzeala din trafic, intre cumparaturi si alegerea de cadouri luati-va trei minute de liniste. Imaginati-va o ploaie calda ce va scalda din cap pana-n picioare si va scapa de stress, de nervi, de pacate. Intoarceti-va o clipa spre voi, intoarceti-va spre copilul din voi, imbratisati-l si intrebati-l daca acum , atat de departe de vremea copilariei, ati ajuns ceea ce si-a dorit sa fiti.
Ascultati melodia, cititi despre Dematurizare aici si poate, la vara, ne vom regasi pe marginea garlei, alergand desculti si fara griji la pescuit.

O farmacie de provincie, cateva persoane la rand. In fata, la ghiseu, o doamna pe la 30-35 de ani intinde reteta farmacistei. Se poarta o conversatie uzuala, in timpul careia pacienta cade brusc la pamant. Toata lumea se sperie, cativa oameni ies in fuga din farmacie, farmacista iese dupa tejghea si-si da seama ca asista la o criza de epilepsie fara contractii. In timp ce se repede s-o ajute pe pacienta cautand sa vada daca nu cumva nu s-a lovit ceilalti pacienti ramasi in farmacie incep sa se agite, iar unul dintre ei incepe chiar sa strige : “De ce va bagati? De ce o atingeti? Nu stiti ca are epilepsie? Lasati-o in pace! Strigati la ea, ca se trezeste!” Intr-adevar, in mai putin de un minut femeia isi revine, fara sa-si dea seama de ce s-a intamplat. Dupa revenirea completa si cateva intrebari bine plasate farmacista isi da seama ca pacienta nu-si mai luase tratamentul de cateva zile.

Datorita dramatismului crizelor de grand mal epilepsia a fost si este o boala temuta. Datorita ignorantei epilepsia a fost si este un motiv de marginalizare a celor care se confrunta cu ea. Exista o multime de superstitii si de prejudecati privitoare la epilepsie, si prea putini stiu ca este o boala cu care se poate trai normal, atata timp cat este tratata corect. Bolnavul nu are nici o vina pentru boala lui si nu prezinta nici un pericol pentru cei din jurul lui. Boala nu-l impiedica sa aiba un loc de munca, atata vreme cat nu e necesar sa conduca masini sau sa manevreze utilaje periculoase. Epilepsia nu este contagioasa, iar primul ajutor nu presupune manevre prea complicate: trebuie doar ferit bolnavul sa se loveasca, trebuie sa-i pui ceva moale sub cap, sa stai cu el pe parcursul crizei (foarte greu, nu-i asa?) sa fii calm si incurajator. Mai trebuie sa stii ca nu-i cazul sa imobilizezi bolnavul sau sa-i dai sa inghita ceva inainte sa isi revina complet. Oricine poate face asta. Cati si stiu s-o faca? Cati nu fug mancand pamantul la vederea unei crize? Cati nu se feresc sa aiba de-a face cu un epileptic?
Rezultatul acestei ignorante este unul singur: o prea mare parte din bolnavi refuza sa recunoasca boala si nu urmeaza tratamentul cum trebuie. Multi ascund ca sunt bolnavi atunci cand se angajeaza, temandu-se (poate pe buna dreptate) ca nu vor mai avea nici o sansa si punandu-se poate in pericol in cazul unei crize.
Sa ne deschidem mintile si sufletele, deci : ei sunt La fel ca noi. Sa invatam ce sa facem cand li se intampla o criza. Sa invatam sa-i acceptam si sa ne comportam normal. Pentru ca:
“Cu epilepsie se poate duce o viaţă normală. Dacă şi ceilalti sunt de acord. Dacă te ajută, în loc să ia distanţă.” Acesta este mesajul pe care vrea să îl transmită campania “La fel ca noi”, lansată ieri de Societatea de Neurologie din România. Campania tinteste sa ii incurajeze pe cei bolnavi sa isi declare afectiunea si sa ramana sub supraveghere medicala, dar si sa educe opinia publica, in sensul acceptarii, solidarizarii cu ei si integrarii bolnavilor de epilepsie. Suntem singura tara din Europa in care cuvantul ‘epileptic’ are si un sens injurios. Potrivit datelor campaniei ‘La fel ca Noi’, in fiecare zi, un bolnav de epilepsie sufera de discriminare – fie ca e vorba de un copil pe care parintii sunt informati ca trebuie sa-l retraga de la gradinita, fie ca e vorba de un angajat care isi pierde slujba ca urmare a unei crize de epilepsie la locul de munca.
Mai multe informatii :
-despre epilepsie: la EpiRomania
-despre campanie: La fel ca noi

“Istoria epilepsiei poate fi rezumată în 4.000 de ani de ignoranţă, superstiţie şi stigmatizare, urmaţi de 100 de ani de cunoaştere, superstiţie şi stigmatizare.”
R. Kale

Aceeasi problema, doua variante de rezolvare.

Problema: Maritza chioara. In traducere libera: bec ars la un far.

Prima varianta. Ne intoarcem cu doi ani in urma, nu exista in Buzau service Hyundai. Prin urmare ma duc la service-ul Skoda, expun problema unui ingineras ce-si facea veacul pe acolo. “Pot sa va programez peste vreo doua zile, avem multe masini in service”. “Domnule, e doar un bec, si-asa nu pot veni cu masina decat dupa amiaza, las masina o zi in service pentru un bec??”. “Stati sa vedem daca avem becul care va trebuie”. Se descopera becul, se accepta cu mari fasoane schimbarea pe loc, urmeaza nota de plata : 33 de lei!!! 3 lei becul, 30 lei manopera. La mutra mea prelunga inginerasul mi-o tranteste : “Taxa de urgenta, doamna!” Ptiu!! Halal sa va fie! Infunda-s-ar carburatorul cui mai vine la voi!

A doua varianta. Revenim in zilele noastre, service-ul Hyundai unde am reparat masina dupa accident. Parchez in mijlocul curtii si, pregatita pentru orice, ma duc la inginerul care se ocupase de masina randul trecut. Dupa un minut petrecut sub forma de mobila ce asista la discutia dintre tinerel si un alt domn mi se urca sangele la cap si iau initiativa: “Nu va suparati, o intrebare!” “Va rog!” “Cat ma costa sa schimb un bec la un far?” si vine raspunsul : “Nimic!” Casc ochii. Zice: “Ce masina?” I-o arat pe Maritza cea plina de noroi (vai, realizez, trebuie s-o duc la spalatorie!) : “Uitati-o colo, in mijlocul gramezii!” “Stati sa vedem daca avem bec in magazie si vi-l schimba baiatul chiar acolo” . Convinsa ca visez ma uit prostita cum vine baiatul cu becul, il schimba, verifica luminile. Zic : “Becul nu-l platesc?” “Nuuuu, doamna!” si-o zbugheste de langa mine cu maxim de viteza. Mai apuc sa aud un : “Saru’mana” pierzandu-se in departare. Si ma urc si eu in masina si plec mormaind : “Asa ceva nu exista!”

E un lan de grau. Intins pana la orizont, pazit de 4 plopi singuratici, verde, perfect, vibreaza de viata si ma hraneste cu optimism. In fiecare dimineata imi infig privirea-n el, doar cateva secunde, ca nu cumva si Maritza s-o ia dupa privirea mea si sa se apuce de pascut. Deasupra lanului meu de grau am vazut unul din cele mai frumoase apusuri: cerul orange, o dunga de nori violet la orizont si un soare ca o portocala. La vara ma va rasfata cu galben stropit cu maci.

Poza e facuta dupa apus, cu lumina putina, deci nu e de cea mai buna calitate.