Crisia.net - Blog de farmacista

Si cum sa nu razi, cand auzi de-alde de-astea:

- “Sa nu-mi dati altceva in afara de paracetamol, ca eu fac energie!!!” (chiar ma gandeam pe unde sa-i montez o priza….)

- “Pentru ce mi-a dat doamna doctor tratament?” ;”- Pentru circulatie.” ; “- A, deci le iau numai cand circul, nu?”

- “Doamna farmacist, asta de mi l-ati dat de pe reteta e antibiotic (adica anti-biotic) sau biotic?, stiti, am baut ceva mai devreme si nu vreau sa am vreo problema… “

- “Enalapril numaru’ 10 aveti?” dar: “- Aspenter de 75 megawaţi aveţi?”

Mi-e atat de sila ca nu stiu daca mai fac ceva cu emetostopul. Nu-mi pare rau ca mi-am ales profesia asta. Nu regret ca traiesc in Romania. Ma intristeaza insa faptul ca tara in care traiesc nu-i in stare sa-si aprecieze valorile si sa ajute oamenii care fac cu adevarat ceva pentru ea si oamenii ei. Ma oboseste faptul ca aproape zilnic trebuie sa-mi justific existenta ca profesionist, in conditiile in care oameni educati nu-s in stare sa faca diferenta intre farmacist si vanzator. Stiu, nu-i nimic nou in ce spun, si nu-s prima care o spune. Dar astazi sunt trista. Cu toate ca in farmacie am ras sau am zambit amar, chiar impreuna cu pacientii.

Plecasem atat de trista la teatru…. In tot anturajul meu n-am gasit pe cineva care sa dea 50 de lei pe un bilet la un spectacol deosebit. Ceea ce planuisem a fi o seara intre fete in oras a devenit seara mea in oras intr-un regal de teatru. Mi s-a mai alinat tristetea cand am vazut cata lume venea la spectacol. Imbracati frumos, perechi sau in grup, oamenii se adunau la casa de cultura si mi-am amintit ca de fapt eu luasem ultimele bilete. Am lasat vorba la plasatoare ca am un bilet in plus si am intrat in sala. Si, cu 5 minute inainte sa inceapa spectacolul, directorul casei de cultura a venit la mine. Mai gasise la cineva un bilet si m-a dus la intrare, la un cuplu tanar (erau asa frumosi!) care a platit biletele fara sa conteze ca locurile erau disparate : “nu conteaza, doamna, vedem spectacolul, asta e important!”
Si ce spectacol! Ea, tanara, frumoasa, interesanta, si el, “cam 60 de ani”, inca atragator, se intalnesc in bar, “la mexicanul”. Ea ii zambeste, el o intreaba cum o cheama, incet conversatia se leaga iar el o invita in apartamentul sau. Si incepe dansul. Conduce el, ea e nesigura si poarta discutia catre sotia si copilul lui. Apoi conduce ea, luand initiativa in conversatie si descumpanindu-l cu marturisirea ca e o prostituata care-si alege atent clientii, carora le aplica tarif diferentiat. Situatia se schimba de la o scena la alta, odata cu rolurile pe care le joaca Juliette, care-l zapaceste complet pe bietul Pierre. El planuise sa-si alunge singuratatea in bratele Juliettei, dovedindu-si in acelasi timp ca e inca barbat si n-a fost invins de varsta. Ajunge insa sa adoarma pe canapea, rapus de multele pahare inghitite pe parcusul zglobiei conversatii. Juliette ramane langa el, pe fotoliu. Si vine dimineata. Alta lumina, alte adevaruri ies la iveala, impreuna cu un deznodamant cu totul neasteptat, pe care nu vi-l spun, ca sa va duceti sa vedeti spectacolul.
La paris in piesa asta a jucat Alain Delon. Se pare ca Piersic e cu mult mai bun in rolul acesta. Ce sa va spun de el? Exact cum il stiti de la tv, dar mai slab, la fel de spumos, de prezent. Ca la 72 de ani sa joci doua ore fara pauza si sa fii in stare sa improvizezi si sa te folosesti de tot ce se intampla in jurul tau (la un moment dat un destept s-a gandit sa faca o poza cu telefonul chiar de la marginea scenei, si nu pot sa-mi dau seama cum aceasta intamplare a fost inglobata in dialog) mi se pare ca tine de genialitate. Emilia Popescu e de asemeni spectaculoasa, ea intr-un rol joaca de fapt mai multe personaje, toate acele inchipuite personaje pe care Juliette i le prezinta pe rand lui Pierre. Tot acest dans al personajelor, l-as asemana cu un tango sau un passo doble, te aduce printr-o suma de emotii: curiozitate, haz nebun, induiosare, ras cu lacrimi, iar in final o surpriza emotionanta, care te lasa cu lacrimile in ochi, convins ca ai fost atins de absolut.

Sunt bun sofer!

S-a-ntors Maritza la mine, mai rosie si mai lucioasa pe bot ca oricand. Treaba bine facuta, n-a cazut farul, s-a aprins si becul, s-au facut actele ok si fara probleme, ce mai, Murphy sigur e-n concediu!

M-am obisnuit cu Maritza. E ca o cochilie a mea, stiu exact unde se termina, pe unde calca rotile, o simt cand se supara c-o mai bag prin cate-o groapa. Cat a fost la reparat am mers cu Loganul. Nu prea ne-am inteles. Pedale mai moi, frane mai stranse (noroc cu centura ca dadeam cu capul de parbriz) , claxonul in alta parte (am tocit plasticul in mijlocul volanului), parca-mi luasem o pereche de pantofi cu un numar mai mare, care-mi balabaneau in picioare. Oricine m-ar fi vazut ar fi zis ca nu-s in stare sa conduc, asa ca m-am bucurat tare cand am incetat convietuirea. Poate ca inca doua trei zile si m-as fi obisnuit si cu el, chiar si cu scaunele cocotate. Adevarat ca in Maritza parca merg pe sub asfalt, asa-i de joasa, iar cu Loganul (shhh, sa nu ma auda Marius!) m-am avantat mai cu curaj prin gropile pe care onor primaria nu mai binevoieste sa le mai astupe odata.
Dar tot cu rosioara mea e mai bine! Asa ca i’m back on the road! Fugiti cat vedeti cu ochii!

Intra o babuta in farmacie, si, vazand ca una din fete stergea cu mopul urmele de noroi de pe jos, intepeneste langa usa si zice tematoare: “Vreau si eu o cutie de avolcamin!”
-Pai de ce nu intrati?
-Ati spalat pe jos si nu vreau sa las urme….
-Si care-i problema? Mai stergem o data!
Pentru ca nu era prima care avusese o astfel de reactie m-am intrebat atunci de cate ori diverse fomei de serviciu au urlat de mama focului la biata babuta pe cine stie ce culoare proaspat spalate: “Ce faceti?!?!?! De ce treceti pe aici?!?!!? Nu vedeti ca-i proaspat spalat? Imi lasati atatea urme, de cate ori sa muncesc??” Asemenea dictatori imbracati in halat albastru si inarmati cu matura si mop (urmasul stramosescului teu cu presul infasurat pe el) lasasera urme de nesters in amintirea babutei care cu greu s-a lasat dusa de la usa si s-a apropiat de ghiseu cu infinite precautii, calcand ca un cocostarc.
Credeam ca specia de isterice in halat albastru disparuse, dar iata ca un astfel de exemplar se ofusca in salon la bunicul ca nu stateam pe loc si lasasem urme: “Nu v-am zis sa nu iesiti din salon?? Ia uitati cate urme ati lasat! De cate ori sa mai spal? Nu puteti sa stati jos pana se usuca?!?!”
Pai nu pot! Trebuie sa trec, ca am treaba in partea cealalta. Sau pacientul grav bolnav langa care stau pe pat are nevoie de ceva. Ce vina am ca tocmai acum podeaua-i uda? Chiar vine cineva sa contabilizeze urmele pe o podea care este oricum intens circulata? De ce aceste tipete isterizate? Nu se poate, pur si simplu, sa speli intr-un moment cand se mai linisteste trecerea persoanelor?
Exista insa si alta specie de ingrijitoare, care-si fac treaba in tacere, aproape neobservate. Despre o astfel de Sisifa moderna puteti citi la Dono.